Dezbateri despre Unirea Basarabiei cu Ţara

27 martie 1918 constituie unul dintre momentele memorabile pentru istoria naţiunii române pentru că această zi nu stă doar în dreptul unirii Basarabiei – teritoriu românesc răpit Moldovei în 1812 de Imperiul rus – ci reprezintă însuşi debutul procesului de unificare a ţării noastre.

În superficialitatea noastră, izvorâtă dintr-un sentiment ultraeuropenist, avangardist, parcă mai catolic decât papa, fiecare festivitate naţională tinde să capete valoarea unei pure formalităţi inutile. Dacă este să ne luăm după cei mai penetranţi „răspânditori de opinie şi gusturi” discuţia este mai mult decât banală şi total nefolositoare. Altele sunt problemele noastre: creşterea economică, democratizarea societăţii, sistemul social, respectarea drepturilor omului şi multe, multe altele, subiectul de faţă abia dacă poate fi aşezat în coada acestei liste de „dureri naţionale”. De remarcat că am avut inspiraţia – raliindu-ne la o decizie de esenţă europeană - de a condamna holocaustul unor popoare, în timp ce nu am judecat şi condamnat niciodată în adevărata sa dimensiune genocidul la care a fost supus propriul nostru popor în timpul comunismului. Cu excepţia unei recente condamnări publice – cam singulare şi timide – a preşedintelui României în faţa parlamentului.

În viziunea celor mai mulţi concetăţeni – mari preţuitori ai unor idealuri străine, şi acelea fără a depăşi valoarea emblematicului „furculition” al lui Alecsandri – istoria noastră nu se compară cu a altor popoare, noi nu avem monumentele şi vestigiile lor, ci doar nişte „pietroaie şi cioburi” pe care nu merită să le iei în seamă. Este dureros că aceştia nu sunt în stare şi nici nu vor să înţeleagă că pe aceste materiale ne este scrisă istoria „nescrisă” ce poate fi citită doar de către specialişti, distrugerea lor având caracter ireversibil. După eminentul istoric român Dimitre Onciul: „Interesul unui popor pentru istoria sa este totodată măsura cea mai sigură pentru gradul său de cultură, pentru civilizaţia lui”.

Am făcut această introducere pentru a vă prezenta o mostră de dezbatere reluată de unii indivizi cu pretenţie de istorici, în fapt mercenari, în frunte cu comunistul Vasile Stati, a căror scriere nu tulbură doar adevărul istoric, ci aduce un grav afront şi ameninţă însăşi integritatea teritorială a României. Anemia unor luări de poziţie din partea României faţă de această agresiune istoriografică nu a făcut decât să-i încurajeze, ieşind pe piaţă tot mai multe lucrări partizane cu valoare de argument în faţa străinătăţii moderatoare.

În ultimii ani, la Chişinău au apărut pe piaţă o serie de istorii ale Moldovei cu caracter antiromânesc vădit, culminând cu – pe cât de celebrul, pe atât de stupidul - dicţionar moldovenesc-românesc. Printre multe alte contestări privind drepturile românilor în Moldova - fixată undeva până la Cluj! – veninul acestora iese cu pregnanţă atunci când se referă la momentul Unirii Basarabiei cu Ţara.

Potrivit acestui grup, importantul act istoric nu are temei judidic întrucât proclamarea Republicii Democrate Moldoveneşti la 2 decembrie 1917 şi apoi decizia de unire cu România la 27 martie 1918 nu a fost recunoscută internaţional şi mai ales de către Rusia; prezenţa în Basarabia în ianuarie 1918 a trupelor militare româneşti chemate de Sfatul Ţării pentru a restabili ordinea, perturbată de grupurile de bolşevici înarmaţi care au părăsit linia frontului este calificată drept o invazie şi element de presiune; se contestă însăşi legitimitatea şi reprezentativitatea forului decizional, Sfatul Ţării; Basarabia nu a aparţinut niciodată României ci Moldovei etc.

După ideologii comunişti de ultimă oră „ Actul «unirii» din 27.11.1918 este nul şi neavenit ab initio. Nu avea nici o valoare istorică, nici un temei juridic chiar în momentul săvîrşirii. De altfel, ce fel de «unire» putea fi între o parte ocupantă – România regală şi una cotropită – Republica Democratică Moldovenească? În condiţiile stării de asediu?!”

Pentru că presupune statalitatea de jure a teritoriului Basarabiei post 1917, un act juridic votat de Parlamentul unei ţări cu majoritate de voturi nu are cum să fie nul ab initio. Acest lucru este valabil şi în Constituţia actuală a Republicii Moldova, la capitolul IV, privitor la Parlament, art. 74 (1-2) unde ar fi aflat că o hotărâre a Parlamentului se validează cu majoritatea voturilor deputaţilor. Cât despre starea de asediu, aceasta era cauzată de bandele bolşevice care ameninţau suveranitatea şi ordinea internă a ţării.

Totodată, însăşi declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, la 27 august 1991, s-a validat în Parlament cu o majoritate covârşitoare şi sub presiunea mulţimii, a lumii revoltate şi hotărâtă să-şi impună voinţa peste „aranjamentele” ce se puteau face şi de care erau capabili unii „reprezentanţi ai voinţei populare”. Avându-se în vedere numărul impresionant de cetăţeni - care depăşeşte de trei ori cifra legală de 200.000 de oameni, admisă în R. Moldova pentru revizuirea „documentului de căpătâi” al statului, Constituţia - acest act intră în perfectă consonanţă juridică şi trebuie perceput ca atare.

Prin anexarea Basarabiei de către Rusia în 1812 - fără a se organiza vreun „referendum” special în rândul populaţiei - s-a creat un precedent istoric, deja acest act de violentare a dreptului istoric al popoarelor nu mai necesita o sancţionare juridică pentru a fi reparat. Drepturile Moldovei asupra Basarabiei au fost preluate de statul pe care l-a format între timp prin unirea cu Valahia. Nu se mai poate vorbi deja, după 1859, despre Valahia şi Moldova ca state, pentru că acestea nu există, tot aşa cum nu existau la această dată cnezatele Novgorod-ului şi Kazani-ului. Exista România, după cum exista şi Rusia.

Nu se mai poate vorbi despre interese ale Munteniei şi interese ale Moldovei, acestea s-au contopit într-unul singur, comun - al României - care a preluat în întregime toate tradiţiile de teritorialitate şi drepturile istorice a provinciilor constituante. Bucureştii nu mai sunt capitala Valahiei sau a Moldovei, ci a României, la fel Banca Naţională, conducătorul statului, parlamentul, guvernul, armata, imnul, steagul, graniţele, patriarhul etc. De aceea, chiar dacă au fost consultaţi martorii europeni, alături de obţinerea acceptului populaţiei basarabene, reprezentată de Sfatul Ţării, aceste măsuri puteau fi exceptate de autorităţile române din perspectiva principiilor de drept istoric ce au fost conturate mai sus.

În 1812, Imperiul rus a răpit un teritoriu fără personalitate juridică, instituţiile centrale, tradiţionale, atributele puterii de stat ale Moldovei, moştenite de secole şi capitala au rămas să funcţioneze la Iaşi, până în 1859, contopindu-se apoi cu structurile politico-administrative ale Munteniei. Nefiind în 1812 o formaţiune statală - doar un teritoriu obişnuit al Ţării Moldovei, depersonalizat, printre altele, chiar şi prin delimitarea seculară a ţinuturilor, care nu ţineau cont de linia Prutului, graniţa artificială de acum – organismele ei „reprezentative” de până la 1917, create ulterior cu concursul nemijlocit al ocupanţilor, puteau, din această perspectivă, să nu fie recunoscute ca parte contractuală, după cum nici nu s-a întâmplat dinspre puterile europene.

Actul de „personalizare statală” a teritoriului dintre Prut şi Nistru este unul foarte târziu şi nefiresc, în 1918, din cauza gradului de reprezentativitate al „aleşilor” şi mai mult a autojustificării personale a fiecărei persoane în parte, nici într-un caz prin prisma dreptului istoric. Prin organizarea RSSM şi funcţionarea acesteia în cadrul imperiului sovietic nu se poate identifica, la propriu, o construcţie statală, ci mai mult una districtuală. Nici măcar sovieticii nu au recunoscut, de facto, statalitatea acestui pământ, grăitoare în acest sens a fost absenţa unei importante instituţii de stat cum este armata naţională. Ceea ce a urmat în 1991, prin decretarea independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova, a fost din nou, din punct de vedere juridic, la limita dreptului istoric, nefiind departe – din punct de vedere strict tehnic - de modelul transnistrean, condamnat şi nerecunoscut de organismele europene.

Recunoaşterea statalităţii spaţiului pruto-nistrean din partea României şi a celorlalte state ale lumii, s-a datorat forţei împrejurărilor foarte sensibile. Actul a survenit în momente în care, în lipsa unei „autorizări” internaţionale s-ar fi admis indirect şi intervenţia Moscovei. Totodată, problema Basarabiei - teritoriu românesc, nu stat cu tradiţie - a fost abordată de observatorii internaţionali, „la calup”, laolaltă cu celelalte identităţi statale înghiţite de tăvălugul sovietic şi aşezate la rangul de „republici unionale surori”. De aceea s-a apreciat, în mod eronat desigur, după statutul din cadrul imperiului defunct, identic cu ale celorlalte dar, în realitate, artificial. În prezent, desigur, recunoaşterea internaţională a suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova schimbă mult datele problemei şi a sancţionării, din punct de vedere istoric, în favoarea dreptului statalităţii acestui teritoriu. S-a creat o bază juridică legală care schimbă completamente modul de abordare şi percepţie istorico-juridică începând cu 27 august 1991.

Statutul politico-juridic al interfluviul pruto-nistrean, până în anul 1991, este asemănător cu acela al Cadrilaterului, vestului Banatului, Bucovinei, judeţelor de sud ale Basarabiei, a Transnistriei, a Pocuţiei, a zonei Renane, a coastei Dalmaţiei, a Corsicii, a regiunii din estul Finlandei, ocupată de ruşi etc. şi diferit de cel pe care l-a avut Transilvania, Moldova de vest, Ţara Românească – atributele puterii lor contopindu-se într-unul comun: republicile italiene Genova, Veneţia, Florenţa, regatul celor Două Sicilii, Ragusa etc., care, de asemenea, au transferat, prin unire, toate atributele puterii de stat ale lor noului organism politic, Italia; la fel s-a întâmplat cu statele germane, spaniole, ruseşti etc.       

Toate „adunările” din Basarabia, din 1918, indiferent de orientarea lor politică, nu aveau tradiţia şi nici rădăcinile istorice care să le permită să delibereze asupra sorţii acestui pământ. Asemenea cădere revenea, în mod exclusiv, statului român care a preluat atributele puterii juridice, de stat, ale Moldovei, ţară constituantă, nu ocupată. Toate demersurile de recuperare ale acestui teritoriu puteau fi întreprinse de partea română fără a consulta „statul” Basarabia, care nu se putea constitui, legal şi istoriceşte, într-o „parte”; la celălalt capăt se afla Imperiul ţarist.

Din aceleaşi considerente „nici militarii (canadieni, francezi, români, ruşi), nici diplomaţii, disputând soarta teritoriului dintre Prut şi Nistru, nici unul nu a amintit măcar că este vorba de Republica Democratică Moldovenească”, chiar dacă şi-a proclamat independenţa la 24.01.1918. Pentru că era vorba despre soarta unui teritoriu, răpit de ruşi, nu despre o ţară. Diferenţa conceptuală dintre cei doi termeni, din punct de vedere juridic şi istoric, este foarte mare.

Totodată, observaţia că „Rusia Sovietică, din 1922-URSS, Statele Unite ale Americii niciodată, nicicînd n-au recunoscut ocuparea de către România regală a Republicii Democratice Moldoveneşti, proclamate la 2.12.1917, Independente (din 24.01.1918)” nu are temei juridic. Unde au fost Statele Unite ale Americii şi chiar toate puterile europene în momentul răpirii din 1812 ca să se exprime acum? Ţara Moldovei a recunoscut vreodată legalitatea răpirii Basarabiei de către Rusia pentru a aştepta o validare specială rusească şi internaţională a Marii Uniri din 1918? Totuşi, pentru a confirma drepturile sale asupra acestui teritoriu, România a recurs şi la acest demers, trecându-se peste anumite principii de reciprocitate istorică.

Este inutil deja a mai face trimitere la prezenţa forţelor armate româneşti pe teritoriul Basarabiei înainte şi în timpul actului din 27 martie, dacă poate fi sau nu vorba despre ocupaţie militară. Această discuţie este pur şi simplu inutilă. În poziţia de ocupantă sau de eliberatoare, în acele momente, România şi-a impus autoritatea într-un teritoriu asupra căruia avea toate drepturile.

Cele de mai sus, reprezintă aşa cum am precizat un fragment dintr-o aprigă confruntare istriografică, în plină desfăşurare, în urma căreia, asemenea unei lupte armate, românii – indiferent dacă au sau nu dreptate – pot avea pierderi imense dacă îşi vor ignora rosturile.

Care sunt riscurile la care sunt expuse interesele naţiunii române prin desconsiderarea propriei istorii?

Acestea pot duce până la noi amputări teritoriale în virtutea unei argumentări istorice ostile generatoare a unui curent de opinie, a se vedea cazul recent Kossovo (regiune în care respiră istoria Serbiei) care sfidează orice concept de drept istoric în favoarea etnicului. Or, teza moldovenistă are drept scop declarat tocmai dezintegrarea teritorială a României şi reunirea Moldovei istorice – de la Nistru la Carpaţi – într-un stat independent, de dorit un satelit al Moscovei.

Din acest punct de vedere, un gest patriotic ar fi să ne aşezăm întru apărarea dreptului nostru istoric iar în puterea oricăruia dintre noi stă apărarea valorilor noastre culturale materiale şi imateriale, cele care vor da greutate argumentului în eventualele momente de cumpănă. Distrugerea lor sau asistarea indiferentă la pierderea iremediabilă a valorilor noastre culturale constituie un act de suicid naţional.

de Vitalie Josanu

Semnificaţia istorică a Zilei Naţionale a României

            Fiecare naţiune, fiecare ţară din constelaţia politică a lumii îşi are propriile momente de strălucire istorică pe care le rememorează ca elemente de reper şi idealuri sacre din generaţie în generaţie. Unele sărbătoresc independenţa, instituirea regalităţii, reuşite religioase, căderea unui sistem, descoperirea geografică etc. Alte naţiuni – printre care şi cea românească - au sfinţit în calendarul propriu ziua când, cu toţi membrii lor, au devenit cetăţeni ai aceleiaşi ţări, parte ai aceleiaşi comunităţi, după o dezbinare seculară.  

În cazul românesc, realizarea unităţii a fost considerată a fi actul de căpătâi care a stat la baza formării naţiunii române. Teritoriul locuit de români, deşi se prezintă ca un mediu geografic unitar sprijinit pe arcul carpatic - reprezentat ca o adevărată coloană vertebrală - şi mărginit din toate părţile de Tisa, Dunăre şi Nistru, s-a constituit din punct de vedere politic în trei entităţi statale medievale cu tradiţie: Transilvania, Muntenia şi Moldova, la care se adaugă pământul Dobrogei transformat destul de devreme, în 1417 în raia a Imperiului Otoman. În ciuda acestei fărâmiţări medievale, specifice şi altor regiuni europene, aceste provincii au vieţuit într-o continuă comunicare politico-economică şi un permanent schimb de populaţie, ceea ce a contribuit la omogenizarea culturală a poporului român. La finele perioadei medievale, Moldova a suferit o mutilare atipică evoluţiei istorice normale răpindu-i-se două teritorii – fără identitate şi tradiţie de stat – denumite Bucovina (în 1775) şi Basarabia (în 1812). Dorinţa de unitate naţională, direct proporţională cu naşterea naţiunilor, este specifică epocii moderne în toată Europa iar modelul unificării Germaniei şi Italiei a fost unul care i-a animat şi pe români.      

La capătul acestei scurte retrospective istorice, mult prea incompletă dar utilă, se plasează rolul generaţiei de la 1848, a paşoptiştilor, care au contribuit în mod radical la grăbirea procesului de unificare a românilor. Sunt foşti studenţi, proveniţi din regiuni istorice diferite, care au format un viu curent unionist în marile centre universitare şi diplomatice europene, pe care l-au amplificat la întoarcere, păstrând permanente legături cu intelectualitatea din celelalte regiuni istorice. Lor li se datorează în cea mai mare măsură Mica Unire din 1859, artizanii de prim plan al României provenind din aceeaşi generaţie paşoptistă: Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, I. C. Brătianu, fraţii Vasile şi Iancu Alecsandri, Vasile Boierescu, C. A. Rosetti şi mulţi alţii.

Înflăcărarea acestei strălucite generaţii de intelectuali răzbate şi astăzi din creaţiile pe care le-au lăsat, prin aducerea în prim plan a amintirii vechii Dacii, a eroilor şi faptelor de vitejie româneşti. Dintre toate acestea, apelul insistent – în unele cazuri cu uşoare exagerări - la unirea celor trei principate, înfăptuită de Mihai Viteazul, explică starea de spirit de dinainte de 1918 şi totodată încearcă să creioneze în faţa lumii precedentul istoric - un mare act politic, aşa cum este desăvârşirea unităţii statale, necesită recunoaşterea internaţională pentru a avea o mai mare bază juridică iar precedentul istoric poate deveni în asemenea cazuri un argument hotărâtor.

Aceeaşi stare de spirit, favorabilă unirii, a fost percepută şi în Basarabia, teritoriu românesc ocupat de Imperiul Ţarist. În preajma Marii Uniri, după mai multe vizite, N. Iorga observa că societatea românească a rămas în cea mai mare parte nealterată de influenţele ruseşti, ţăranii nu cunosc limba rusă, stau în sate unde limba, tradiţiile şi obiceiurile au rămas neschimbate. Principalii intelectuali sunt preoţii şi învăţătorii care sunt însetaţi de carte românească susţinând că „sunt foarte bune” şi folositoare. Aici, ca şi în Transilvania sau Bucovina, românii erau pregătiţi pentru realizarea marelui deziderat naţional, trebuia doar să apară momentul prielnic.

Acest moment a fost izbucnirea Primului Război Mondial din 1914-1918, în care România era hotărâtă să intre, însă în clipa în care balanţa confruntărilor ar fi indicat direcţia de atac pentru izbăvirea românilor ocupaţi: ţările centrale, aliatele Germaniei, pentru alipirea Transilvaniei şi Bucovinei sau puterile Antantei din care făcea parte şi Imperiul Ţarist, sub ocupaţia căruia se aflau, din 1812, românii din Basarabia.

Primii doi ani ai războiului au fost ani de neutralitate, perioadă în care diplomaţia românească – tatonată cu insistenţă - a obţinut garanţia integrităţii teritoriale din partea ambelor tabere cobeligerante şi recunoaşterea drepturilor României asupra provinciilor istorice româneşti ocupate de Austro-Ungaria, respectiv Imperiul Rus. Pe fondul conturării unui curent de opinie favorabil Antantei, guvernul român a încheiat un tratat de alianţă cu Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia în data de 4 august 1916 iar peste câteva zile România a declarat război Austro-Ungariei, armata română intrând în Transilvania.

Pe parcurs, s-a dovedit că momentul intrării în război nu a fost unul bine ales – amintind aici, în condiţiile neîndeplinirii de către Antantă a unor obligaţii asumate prin tratat, o serie întreagă de insuccese la care au contribuit, alături de germani, şi o puternică ofensivă bulgaro-turcă, precum „Dezastrul de la Turtucaia”, retragerea din Transilvania, pierderea Constanţei, a Bucureştilor până la restrângerea Vechiului Regat în Moldova, Iaşii redevenind pentru scurt timp inima politică a Ţării.

Uşoara stabilizare a situaţiei prin reorganizarea armatei, completată de detaşamentele foştilor prizonieri transilvăneni cu efectul opririi ofensivei inamice pe liniile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din iulie 1917 şi planul reluării ofensivei au fost serios compromise de izbucnirea revoluţiei socialiste din Rusia de la 7 noiembrie acelaşi an, care a dus la demobilizarea dezorganizată şi violentă a ostaşilor ruşi. În aceste condiţii deosebit de vitrege, România încheia un armistiţiu iar după aproape jumătate de an, un tratat de pace dezavantajos la Bucureşti, la 24 aprilie 1918, cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, soldat cu pierderi teritoriale şi cu angajamente economice înrobitoare.

Această perioadă sumbră din istoria noastră, în care se punea pe tapet însăşi soarta statalităţii româneşti, a fost luminată brusc de dorinţa unirii necondiţionate a Basarabiei cu România, mărturisită răspicat de Sfatul Ţării – instituţia reprezentativă - la 27 martie 1918. Actul Unirii Basarabiei cu Ţara este de o importanţă covârşitoare, fiind primul teritoriu românesc ce revine în graniţele istorice - într-un moment de cumpănă – arătându-se că scopul pentru care România a intrat în război, reîntregirea naţională, poate fi înfăptuit. De asemenea, acesta a dus la intensificarea eforturilor românilor transilvăneni şi bucovineni pentru realizarea aceleiaşi sfinte aspiraţii şi a contribuit la risipirea deznădejdii.

Unirea Basarabiei a declanşat spontan o efervescenţă a emigraţiei române din Transilvania şi Bucovina, având ca efect imediat crearea mai multor organizaţii unioniste în marile capitale ale lumii. O vibraţie unionistă, în ciuda diverselor măsuri de oprimare ale autorităţilor austro-maghiare, s-a amplificat şi în cele două provincii astfel încât unirea cu România se hotăra de Consiliul Naţional Român al Bucovinei, întrunit la Cernăuţi în 28 noiembrie 1918 iar trei zile mai târziu aceeaşi dorinţă era exprimată de românii transilvăneni şi bănăţeni la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

La 1 decembrie nu sărbătorim doar unirea Transilvaniei cu România, această memorabilă zi reprezintă clipa finală a înfăptuirii marelui ideal naţional al tuturor românilor, se aniversează deopotrivă revenirea în graniţele istorice a românilor din Basarabia şi Bucovina, împreună cu rememorarea primei etape unificatoare prin care Muntenia şi Moldova au dat naştere statului român la 24 ianuarie 1859. Este ziua când fiecare suflare românească nealterată trebuie să-şi manifeste recunoştinţa faţă de toţi eroii cunoscuţi şi necunoscuţi care au contribuit pas cu pas la naşterea României Întregite. Înflorirea României Mari a fost întreruptă brutal în anul tragic 1940 când, ignorându-se voinţa liber exprimată a tuturor românilor şi recunoaşterea internaţională a unirii, Statul Român a fost supus unor răşluiri teritoriale arbitrare cu urmările cunoscute. De aceea, sărbătorirea zilei de 1 decembrie, clipa desăvârşirii Marii Uniri ca Zi Naţională a României, este incompletă purtând mereu un suspin pentru teritoriile româneşti răpite iar pentru acestea un indiciu clar că nu sunt abandonate din proiectele ţării-mamă. De aceea, sărbătoarea Unirii păstrează o vie speranţă de viitor iar acest sfânt deziderat nu ne-a rămas în grijă doar pentru a-l perpetua şi transmite altor generaţii, ci să depunem eforturi – pe măsura fiecăruia – astfel încât bucuria şi spiritul României Întregite să reînvie odată şi pentru totdeauna.

de Vitalie Josanu

Cât ne-ar costa unirea Basarabiei cu Ţara

       

            Asistăm - mulţi chiar sunt animaţi -, în ultimul timp, la un fel de modă a analizelor, reci şi „total dezinteresate”, privitoare, mai ales, la cele mai sensibile probleme ale societăţii româneşti. Diferite personaje, pe care doar televiziunile private se mai chinuiesc să-i pescuiască din apele anonimatului, îşi scot de după ureche creionaşul gata ascuţit pentru a trage linia şi a porni socoteala. De, avem norocul şi de alţi „analizatori” ceva mai modernizaţi, deveniţi din această pricină şi mai agresivi, considerând, probabil că laptop-ul deschis pe masă le motivează şi creditează autoritar opiniile, chiar dacă adesea se dovedesc a fi bioxid de clei în materie.

            Fenomenul ar trebui perceput poate şi ca o reflecţie a unui program naţional, pardon, antinaţional de educaţie, în urma căruia generaţii întregi de viitori cetăţeni ai ţării vor trebui să devină contabili, experţi financiari, calculatorişti şi alte asemenea, graţie accentului exagerat pus, în şcoală, pe disciplinele reale, majoritatea însă tabula rasa în ceea ce ar trebui să se constituie, cel puţin, într-un minim bagaj de cunoştinţe generale. Şi aceasta tot „mulţumită” accentului, deja moştenit de ani buni, cocoţat anapoda.

Dacă dintr-o redacţie călduţă, de pe malul Dâmboviţei, pericolul unei asemenea cotituri nu pot fi percepute doar pentru că nu ar trage la „target”, undeva, mai în teritoriu, dinspre „provincie”, efectele îşi arată de pe acum întreaga „splendoare”.

Educaţia, cultura, cercetarea au devenit, în ultimul timp, „ciuca ironiilor”, faptul în sine reflectându-se într-o formă incipientă abia, mai ales, în cadrul emisiunilor televizate de divertisment, de-a dreptul tâmpe dar chiar şi prin agramatismul multor „lideri de opinie” care nu roşesc atunci când semnează ceea ce produc.

Mai revoltător de proastă întrebare ca aceea, frecvent întâlnită, gen: „cum vă simţiţi”, adresată unei persoane din a cărei dramă aleargă o duzină de indivizi să se înfrupte, nu cred că poate exista. Ea reflectă însă nivelul de pregătire al „anchetatorului” cât şi al întregii echipe difuzatoare a inepţiei.

Cu ceva mai multă cultură generală nu s-ar fi ajuns, desigur la aşa ceva; la un asemenea nivel de pregătire nu s-ar fi ajuns dacă nu lăsam la coada preocupărilor reformatoare discipline esenţiale pentru un cetăţean al ţării precum istoria, geografia, limba şi literatura română.

În cazul în care s-ar fi dorit, cu adevărat, creşterea unor cetăţeni ai ţării.

Să revin însă la „analizatori”, deşi cele de mai sus nu le sunt străine.

Întreaga opinie publică din România dar şi din Republica Moldova (graţie postului public) era anunţată – printr-un spot publicitar – că un cotidian bucureştean „şi-a asumat” rolul istoric de a ne dezvălui costurile reunirii celor două pământuri româneşti!

Atât spotul publicitar cât şi rostul unei simple căutări prin buzunare într-o asemenea situaţie debordează de perversitate: ne leagă un Ştefan cel Mare, un (deşi au fost două!) pod de flori… dar, să vezi chestie (deşi nu se spune nimic, se subînţelege), ne-ar despărţi costurile unirii! Deştept gândit! Dat şi pe la televiziunea care, fără să mă întrebe, îmi ia bani pentru servicii.

Luni, 2.X.2006, ca tot cetăţeanul interesat de dezbatere, cumpăr tipăritura cu pricina şi înainte de a deschide la articol, văd pe prima pagină deasupra unor elevi statuia lui Lenin cu flori la picioare, în faţa unui frontispiciu inscripţionat în ruseşte, ansamblul fiind alăturat unei reprezentări cartografice ale celor două entităţi româneşti reunite. Compoziţia, fantezistă în multe privinţe, este, în sine, deja un subtext: „îs comunişti dom¢le” şi-s ruşi, „ce ne trebuie nouă ruşi?”; „alte probleme etnice?” etc.              

Titlul este formulat foarte simplu, ca să înţeleagă „tăt omu'”: „Câţi bani ne-ar costa unirea cu Basarabia”. Conştienţi fiind că doar gestul de a dezbate public o asemenea problemă este un sacrilegiu asupra istoriei româneşti, troica de „socotitori” avertizează încă din prima frază că „un asemenea calcul nu este nici nepatriotic şi nici revizionist. Este o socoteală făcută la rece şi în premieră, care nici nu sprijină, dar nici nu descurajează unirea Basarabiei cu România”. Măi să fie, ce-ar putea însemna atunci „calculul contabil calmează un mit”, trântit, în format mai mic, deasupra titlului?

De altfel, atitudini „nepărtinitoare” curg cu duiumul şi spală încă de la conceperea acestui tip de dezbatere în public masca inocenţei. Vezi domnule că până şi ministrul Sebastian Vlădescu spune că „în acest moment România nu-şi poate permite acest efort financiar”. Şi s-a rezolvat chestiunea încă din prima pagină! Curios, ar fi avut parte de aceeaşi creditare din partea găştii de socotitori dacă nu l-ar fi făcut Soarta ministru?

De aici încolo, cu o superficialitate uimitoare, „socotitorii de uniri” îi dau cu carandaşul. Titlurile, însoţite de scurte pasaje extrase din articole – trei la număr -, sunt de departe cele mai răutăcioase, debordând de un egoism primitiv, de iesle. Pe nea Caisă de la crucea drumului, care n-a văzut în viaţa lui 10 000 $ la un loc, nu poate decât să-l şocheze nota de plată a unei posibile uniri „de 35 de miliarde”.

Pentru cititorii - care nu pot fi impresionaţi cu asemenea tertipuri, înţelegând totuşi că suma în discuţie, la nivelul bugetului ţării noastre, nu este chiar atât de mare - s-a scris deasupra că „România ar trebui să cheltuiască pe Basarabia toţi banii pe care îi primeşte de la UE”. Până la urmă „tot mai aproape pielea decât cămaşa”, aceşti desţăraţi neînţelegând, de fapt, că este vorba despre aceeaşi „piele”.

„Romanticii”, „visătorii de unire” trebuie să înţeleagă faptul că alipirea Basarabiei va putea destabiliza economia ţării, ar putea compromite chiar intrarea noastră în „paradisul Europei”!

După fiecare croşeu înfundat ahotnic în pieptul propriului popor indivizii ţin să precizeze prin avertismente că, în realitate, o mângâie!

N-am prea apucat să ne dumirim de unde au scos socotitorii noştri 30-35 de miliarde de euro cash - extrăgând pentru titlu ultima cifră, mai şocantă – din moment ce specialiştii chestionaţi mai jos vin cu estimări ceva mai optimiste. O fi  preluând un calcul gata făcut de la ghişeul vreunei agenţii a KGB-ului rebotezat acum? Cine ştie.

Ministrul finanţelor, fără a dispune de cifre proprii, vorbeşte despre un calcul, echivalent a 5% din PIB, pe care troica i l-a pus în faţă; profesorul Daniel Dăianu le spune pe şleau: „cifrele sunt grosiere!” şi că în urma unirii nu ar trebui să se supere nimeni dacă s-ar investi ceva mai mult în Moldova. Având în vedere proiectele europene pentru această parte de ţară, costurile efective din cifra pe care a scos-o troica în discuţie s-ar diminua la 20-25 de miliarde de euro.

Viaceslav Ioniţă recunoaşte ca şi ceilalţi că nici la Chişinău românii nu se caută în buzunare atunci când vine vorba despre dreptul lor în ţara de care au fost rupţi. Independent totuşi de calculul pus pe masă de troica bucureşteană specialistul pomenea de 12 miliarde de euro.

Una peste alta, indiferent de corectitudinea estimărilor lor, indiferent de poziţia pro sau contra unire, însuşi faptul de a accepta să dezvolte public un asemenea subiect sensibil înseamnă o impietate la adresa românităţii. Societatea românească actuală nu este pregătită pentru a participa la asemenea dezbateri, ceea ce se vede cu ochiul liber chiar la autorii celor trei articole. Desigur, la nivel înalt este firesc să existe aprecieri de acest gen, însă acestea trebuie să fie cunoscute şi dezbătute într-un cerc înalt, restrâns şi nu de oricine, înzestrat de Dumnezeu cu pix dar lipsit de minte!

Şi minte nu înseamnă aici doar cunoaşterea limbajului cifrelor!

Problema refacerii graniţelor româneşti fireşti trebuie să rămână o prioritate a Bucureştilor, indiferent dacă mirarea ministrului finanţelor că mai există oameni care gândesc la unire este repetată de câteva ori. Astfel înţelegându-se în context „mai sunt din cei care cred în moş Crăciun?”

Da, domnule ministru sunt şi-s destul de mulţi; pentru a vă convinge, este suficient să coborâţi din palatul Victoria şi să faceţi o promenadă prin „prostime” ca să nu vă mai invităm la o excursie ceva mai solicitantă.

Balanţa avantajelor/dezavantajelor încropită marginal înclină, bineînţeles, spre ultimele. Toată cutia Pandorei va curge peste bieţii ziarişti, pricepuţi în toate şi abilitaţi în nimic, preludiu al Apocalipsei, nu alta: cică va creşte criminalitatea organizată, că va creşte inflaţia din cauza creşterii salariilor basarabenilor, că vom fi invadaţi de muncitori, că vom avea probleme cu Transnistria şi Găgăuzia, că nu-i vom putea integra pe rusofoni. O adevărată anatemă va cădea peste noi!

S-ar scărpina la ceafă nea Caisă numai la văzul numărului jumătăţilor de bulină înnegrite şi ar zice: „da dom'le au dreptate băieţii ăştia!” Deşi băieţaşii sunt pe dinafară total suprapunând realităţilor basarabene de astăzi unele fenomene mai vechi, în prezent diminuate. Este greu de spus dacă mai este acoperit puseul de superioritate al unor românaşi de-ai noştri care-şi umflă piepturile pe la Chişinău şi le aruncă în nas românilor de acolo răsuflatul: „bă, voi sunteţi mai săraci!”

Economia Republicii Moldova ca şi a României se menţine esenţialmente pe forţa de muncă plecată în străinătate şi apoi, salariile raportate la preţ, plus diferenţa şi numărul taxelor şi impozitelor, ceva mai relaxat şi mai simplificat în stânga Prutului, ar mai scădea din elanul antiunionist al troicii bucureştene.

Ţin să informez trustul inconştient că, între timp, din 1991 încoace şi în Basarabia s-a înregistrat o îmbunătăţire a nivelului de trai. Că nu trebuie nimeni „să pună la treabă forţa de muncă locală” (!) ea munceşte singură şi mult mai mult decât o mulţime de dincoace care pescuieşte alături de bieţii militari dislocaţi în preajmă să-i refacă digurile luate de ape!

A acuza populaţia Basarabiei de lene este o mare dovadă de necunoaştere a ei. Cine a trecut Prutul vreodată a putut sesiza diferenţa în această privinţă, în primul rând după aspectul loturilor agricole. Trebuie precizat aici că ţăranii din Basarabia nu au beneficiat de subvenţii, fiind lăsaţi să se descurce singuri.

De ce venitul pe cap de locuitor este mai mic? Din simplul motiv că agricultorii, de exemplu, nu au o piaţă de desfacere rentabilă – mai ales în condiţiile în care în anul de referinţă pentru troică, 2003, R. Moldova a cunoscut un adevărat embargou economic – surplusurile lor erau aruncate la gunoi pentru că preţul la care au ajuns pe piaţă nu acoperea nici măcar cheltuielile de transport în timp ce în România, ţara care ar fi trebuit să se gândească la ei, preţul la 1 kg de varză era de 12000 lei; 1 kg ceapă 15000 lei etc., etc. Un kilogram de arpacig – unul dintre cele mai scumpe produse agricole - costa în primăvara anului 2003, în Basarabia cel mult 2 lei (5000 lei) în timp ce la noi atingea cu brio suma de 100 000 lei! Şi aici este vorba în special despre surplus, nu despre nivelul de trai.

Valoarea produselor agricole în comparaţie cu aceea a articolelor industriale este mai mică, ceea ce se reflectă şi asupra economiei basarabene, de aceea şi nesocotiţii în discuţie preferă mai mult Transnistria! Dar pentru că acolo sunt problemele care sunt, „de ce ar fi aşadar un mare necaz pierderea unui teritoriu de doar 4000 de kilometri pătraţi pe care românii îl părăsesc constant?”

Lăsând agramatismul la o parte, de remarcat cu câtă uşurinţă tranşează teritoriul românesc aceşti avortoni ai naţiunii. Nu văd nimic mai departe de propria iesle, să rupem din propria ţară, că avem de unde! Curios, dacă ar ceda cu aceeaşi uşurinţă un sfert din vila pe care o deţine vreunul dintre ei, aşa… de amorul artei.

Criminalitatea din Basarabia nu mai este o problemă şi se înscrie demult în limite acceptabile nefiind în stare să modifice îngrijorător coeficientul de la nivelul Ţării.

Apoi, cât de mult ar putea influenţa rata inflaţiei la nivelul întregii ţări mărirea salariilor bugetarilor basarabeni? Autorii sunt conştienţi de raportul celor două entităţi? Dacă nu înţeleg să rupă de la gura lor un călcâi de pâine, zilnic, pentru nobilul şi cine ştie, irepetabilul moment al reîntregirii ţării cum pot fi catalogaţi aceşti indivizi?

Este suficient pentru România să-şi scoată la suprafaţă toată economia subterană, să lichideze „grupurile de interese”, să pună capăt marilor escrocherii financiare pentru a aduna suma necesară unirii Basarabiei. Şi dacă vrea troica, o poate face chiar cash.

De ce sperie atât de mult imigraţia? Le-a luat locul binemeritat de muncă vreun basarabean? Câţi basarabeni lucrează în România, cu excepţia acelora stabiliţi definitiv în Ţară? Asemenea celorlalţi români, basarabenii preferă să caute un venit ceva mai mare decât ar putea obţine în România, de aceea pleacă în alte direcţii. Printre altele, trebuie spus că destinaţia rusească cedează teren din ce în ce mai mult Spaniei, Italiei, Greciei, Israelului. Lucruri care se pot verifica nu de la birou, ci măcar prin românii reveniţi din străinătate.

Sigur că unirea presupune noi bătăi de cap, ca orice întreprindere, mai ales, politico-economică; îi asigur însă că nu vor fi nevoiţi aceşti ziarişti să recurgă la exerciţii suplimentare ale creierului şi voinţei. Unirea se poate face şi peste ei.   

Pe de altă parte, asemeni perioadei dintre cele două războaie mondiale cât şi în perspectivă integrarea Basarabiei în componenţa statului român nu poate consta decât dintr-un proces gradual, etapizat pentru toate nivelele şi direcţiile. Însuşi faptul de a discuta la modul cash, brusc în asemenea condiţii este o prostie.

Cine le-a spus că Ţara este doar a lor şi că pot da cu coatele şi în ceilalţi confraţi? Cine le-a dat dreptul să pună cifre peste sufletele şi suferinţele Basarabiei?

Indiferent de egoismul şi nesaţul unor inconştienţi Basarabia – înţelegând aici şi teritoriul de la răsăritul Nistrului – este pământ românesc, statul român fiind obligat să-i ia în considerare fără diferenţieri pe românii din teritoriile răpite. Insinuările de tipul calculului la care s-au pretat cei trei nesocotiţi echivalează din acest punct de vedere cu un atentat la integritatea ţării.

Rămâne să ne mai întrebăm cu ce ocazie s-a ajuns la o asemenea discuţie, „în premieră”, aşa din senin, chiar acum.

Nu pot exista mai multe răspunsuri decât acela legat de valul mare de cereri ale basarabenilor pentru redobândirea dreptului lor, moştenit de la părinţi şi bunici, de a fi cetăţeni ai statului român. Cifrele avansate în ultimele luni cresc vertiginos, în prezent fiind dificil de a le mai preciza. Cereri de redobândire a cetăţeniei române sunt semnate de români basarabeni de toate categoriile sociale, de români care declară că au aşteptat cealaltă formă firească de recunoaştere a apartenenţei lor naţionale şi cetăţeneşti.

Avalanşa acestor cereri a luat prin surprindere atât administraţia de la Chişinău, Moscova, cât şi pe aceea de la Bucureşti. Fenomenul este inedit iar încetarea acordării cetăţeniei române implică o serie întreagă de riscuri pe care nimeni nu şi-ar asuma-o. Pentru că nu pot accepta înfrângerea, filierele postsovietice, în serviciul Moscovei, caută să curme procesul de faţă, însă pârghiile democratice nu le sunt la îndemână acum. După ce au aruncat pe piaţă aserţiuni precum oamenii „vin” pentru bani, au reuşit să cointereseze vreo câţiva indivizi, din interior, care să rezolve problema în mod intelectual. Aşa apar „analizele” de tot felul a unor indivizi „dezinteresaţi” dar foarte preocupaţi.

Sunt ademeniţi oare aceşti oameni doar de „banii” României? De ce nu curg atât de mulţi spre Canada, SUA, Elveţia, Rusia, la urma urmei? Rusia nici nu şi-ar face calcule de buzunar pentru a-şi estima costurile absorbirii Basarabiei, n-ar face-o nici măcar Ucraina.

În România însă s-au găsit socotitori ai nevoilor noastre.

Este îmbucurător măcar faptul că această tentativă de înveninare artificială nu este inserată într-un cotidian cu un tiraj ceva mai mare, pentru a face mai mult rău decât acela provocat. Pentru Basarabia însă această palmă a ziaristului român a durut ceva mai tare…

 

 De Costică Asăvoaie şi Vitalie Josanu

replica adresata unui cotidian patriotic, http://www.presa-zilei.ro/stire/4551/unirea-basarabia.html

ROSTUL

                                    

                                           

 Dan Puric / 1-Mai-2010, Romania           

                                          

 Cand te desparti din vina ta, încerci o  vreme sa te lupti cu ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si renunti. Cand te desparti din  vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de  timp ca sa întelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capat, pas cu pas si te  chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde  ar fi trebuit ca lucrurile sa apuce pe alt drum.                                     

 La fel se întampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit, înselat, manios, îndurerat. Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe  celalalt mal al lumii si cauti raspunsul:  ce s-a întamplat cu tara mea de-am fost  nevoit s-o parasesc.      Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica,  masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.         

                                            

 Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pamantul si credinta. 

                                           

 Batranii. Romania îi batjocoreste cu  sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de  functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns  batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.    

                                           

 Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O  fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa  tragem manele peste. Fara batrani nu  exista familie. Fara batrani nu exista viitor.                                   

                                            

 Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de  pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine  mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa  Regele Thailandei sustine un program care  se intituleaza "Sufficiency Economy", prin  care oamenii sunt încurajati sa creasca pe  langa case tot ce le trebuie: un fruct, o 

 leguma, o gaina, un purcel. Foarte  inteligent. Daca se întampla vreo criza  globala de alimente, thailandezii vor  supravietui fara ajutoare de la tarile "prietene".                               

                                            

 La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca d-aia avem UE. Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt  imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!                                           

 Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în  stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna  pamantul, cata liniste si cata putere îti  da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti  astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.                             

                                           

 Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai  vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.                 

                                           

 Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si  înmormantari, la alegeri, la inundatii, la  sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini  luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba  si cu un "Tatal nostru" spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.                  

                                            

 Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si  vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada .                                   

                                           

 Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca  stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita. Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni  si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.                        

                                           

 Suna-ti bunicii, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.

ÎN ROMÂNIA CELOR TREI GRANIŢE

 

Clasa politică românească din România şi Republica Moldova, deşi se află într-o etapă de deschidere care revigorează fiorii amorţiţi din anul 1990, are de recuperat încă multe capitole prin care istoria vitregă şi unele figuri politice de tristă amintire - străine şi autohtone - ni le-au provocat. Teritoriul istoric românesc, cel cunoscut şi sub sintagma de carpato-dunăreano-pontic este fărâmiţat în urma odiosului Pact sovieto-german (Ribbentrop-Molotov), din septembrie 1939, deşi unitatea geografică şi etnică a spaţiului rezistă în cele mai simple structuri şi manifestări sociale. 

În fond, spiritul popular are o statornicie recunoscută faţă de valurile novatoare ale modernismului. Nu aceeaşi rezistenţă se poate vedea la mulţi dintre cei care pretind a face parte dintre elite, în mod ciudat acestea - politice, literare, ştiinţifice chiar - ajung să dea prioritate mai curând unor necesităţi zilnice fizilologice (ca să nu zic animalice), egoiste. Avusesem ocazia să aud cu toată surprinderea un eminent profesor de istorie care s-a trezit vorbind că pentru el personal nu contează problemele şi interesele naţionale - chestiuni romantice - principalul pentru domnia sa este să aibă burta şi buzunarele pline la timp. Mă întrebam şi l-am rugat atunci să mă dumirească răspunzăndu-mi cum se deosebeşte de un bou, întrucât necesităţile lui şi ale animalului sunt - în esenţa lor - cam aceleaşi, în ambele cazuri nefiind vorba, desigur, de ceea ce numim CONŞTIINŢĂ.

Basarabia, cea înghesuită "ca un strugure pe harta Uniunii" cum glăsuia un vers dintr-o poezie imperialist-sovietică, era considerată pierdută de mulţi "cunoscători obiectivi" (tot din categoria celor fără conştiinţă naţională). Faptul că reintrase o lungă perioadă sub cizma Moscovei, prin "patriotul maldavan" Voronin, era pentru aceştia un indiciu că românii basarabeni nu mai pot de dorul defunctului URSS şi vor să revină cu orice preţ în sânul imperiului totalitar.

Timpul a arătat că lucrurile nu stau chiar aşa şi evenimentele din 7 aprilie 2009 au readus în atenţia lumii o pulsaţie românească neaşteptat de vie şi puternică, venită mai ales din mijlocul unei generaţii care abia se născuse în 1989. Este vorba despre o generaţie în plină înflorire, care în viitorul apropiat va determina - în mod implicit - orientarea unionistă a Republicii Moldova. Din păcate, "pragmatismul" unor politicieni riscă să producă dezamăgire sau chiar demobilizare civică dar bucură acel firesc din vocile tinerilor din "generaţia twiter", atunci când afirmă ceea ce unii mai cărunţi spuneau cu oarecare precauţie: "suntem români şi vorbim româneşte". Asemenea lucruri înseamnă enorm de mult în Republica Moldova şi nu poate fi explicat în cuvinte simple pe înţelesul unor "comentatori" inteligenţi şi obiectivi de talia lui Valentin Stan - laptop sau Mugur Ciuvică.
Dacă unii par atât de impresionaţi de încăpăţânarea unora de a folosi predilect limba rusă, aceasta este o chestiune ce nu se rezolvă într-o zi. Chiar dacă aflăm mai des exemple de genul acelui îndrăzneţ primar din or. Vulcăneşti care a returnat o petiţie scrisă în rusă motivând că ar fi scrisă într-o limbă pe care nu o cunoaşte, să nu ne aşteptăm într-o schimbare radicală şi imediată. La câteva zile după ce am citit ştirea în presă am trecut prin Vulcăneşti şi am oprit la un magazin unde o tânără vânzătoare mi-a cerut să-i comunic în limba rusă. Deşi înţelesesem foarte bine şi puteam trece po russki i-am spus româneşte că nu ştiu ruseşte şi... am lăsat-o să-şi vândă marfa doar vorbitorilor de limbă rusă. Altfel spus, nu este nevoie doar de o atitudine din partea autorităţilor, ci şi de o implicare activă şi demnă a societăţii.

Dacă despre Republica Moldova auzim ceva veşti - e adevărat destul de sterile şi rarefiate în mass media bucureşteană - despre cele trei raioane de sud ale Basarabiei şi Bucovina de Nord ştirile sunt şi mai sărace. Reamintesc aici că Bucovina de Nord - cu oraşul Cernăuţi şi cetatea Hotinului - şi judeţele din sud - altfel spus ieşirea la mare a Moldovei istorice, cu oraşele Cetatea Albă, Chilia, Bolgrad şi Ismail - sunt teritorii româneşti smulse de ruşi la 28 iunie 1940 într-un corp comun cu teritoriul actual al Republicii Moldova. Întreg acest teritoriu dintre Prut şi Nistru, până la Marea Neagră şi Carpaţi era numit de sovietici Basarabia - deşi din punct de vedere istoric această denumire se referă mai mult la împrejurimile Chiliei şi Izmail, stăpânite la cumpăna sec. XIV-XV de dinastia basarabilor - şi a fost recuperat de armatele române în iunie 1941.

La 23 august 1944, Basarabia dinre Prut şi Nistru a fost ocupată de trupele sovietice după care Stalin a decis să facă un cadou RSS Ucrainene care îşi adjudeca astfel Bucovina de Nord şi ţărmul moldovenesc al Mării Negre cu cele trei judeţe sudice. Căderea imperiului sovietic în 1991 şi recunoaşterea internaţională a republicilor post sovietice nu a determinat reconstituiri teritoriale, astfel încât Ucraina a rămas în continuare stăpână pe aceste teritorii. Şi nu doar că a rămas, dar conştiente de fragilitatea bazei juridice în care Ucraina a ajuns să stăpânească teritorii străine, autorităţile ucrainene se află într-o permanentă defensivă şi ideologie justificativă. Este adevărat că şi situaţia politică actuală în Ucraina nu este dintre cele mai roz pentru poporul ucrainean propriu-zis, revenit pe poziţia secundară în raport cu minoritatea rusă revanşardă şi agresivă. Mi-a fost dat să văd pe un post tv din Odessa - de un naţionalism care în România ar fi fost calificat imediat drept şovinism - emisiuni de edificare a patriotismului ucrainenilor... în limba rusă. Iuşcenko beneficia de cele mai josnice calificative, mai ales că în vremea sa Ucraina a pierdut platoul continental din jurul Insulei Şerpilor. Se temeau respectivii jurnalişti că şi viitorul peticului de pământ aflat în gura Dunării ar putea fi recuperat de România "hrăpăreaţă" şi zâmbeam amar ştiind cât de superficială le este îngrijorarea... . O altă emisiune exalta limba ucraineană şi îi îndemna pe oameni să-şi apere limba şi cultura - prezentarea fiind de asemenea în rusă - doar că această cultură era îmbrăcată într-un înveliş slav, adjudecat mai mult în favoarea Rusiei. Ziceau că autorităţile ucrainene din regimul anterior au comis o crimă prin faptul că şi-au permis să treacă limba şi literatura rusă în categoria liba şi literatura străină. Era atât de evidentă ciudăţenia încât însuşi realizatorul emisiunii "patriotice" s-a simţit nevoit să le spună ucrainenilor ca emisiunea este realizată în limba rusă pentru că Ucraina trebuie să fie o ţară în care minorităţile trebuie să trăiască în pace şi bună înţelegere... .

În oraşul Cetatea Albă, centru istoric de importanţă capitală pentru Ţara Moldovei, se văd peste tot urme ale perioadei României Mari, mai ales prin somptuoasele clădiri în stil neoclasicist, atat de familiar. Populaţia vorbeşte cu prioritate ruseşte şi pare a fi de o educaţie rar întâlnită. Pot spune că - deşi venitul pe cap de locuitor este mai mic decât în România - nu am avut ocazia să vad vreun cerşetor prin oraş şi în orice altă parte . În trafic, poate şi din cauza că în Cetatea Albă sunt relativ puţine automobile, nu am văzut înjurături şi claxoane disperate ale şoferilor, deşi erau destule situaţii "recomandabile". Pentru un proaspăt cetăţean al UE, venit dintr-o arie de civilizaţie spre care aspirasem renunţând fără resentimente şi la lucruri pentru care multe popoare - "naţionaliste" de felul lor - preferă să se abţină, mi s-a părut de-a dreptul ciudat să trec pe lângă vreun local din parcuri sau oraş fără să-mi simt timpanele agresate. Şi să nu creadă cineva că - deşi este un oraş de aproximativ 50 000 locuitori, cu populaţie îmbătrânită - sunt lipsiţi de atitudine civică. Dimpotrivă, citeam în presa locală despre o atitudine de protest a orăşenilor Cetăţii Albe care s-au baricadat în sediul primăriei la finele anului trecut şi nu au vrut să părăsească imobilul decât după insistente negocieri care au durat vreo patru zile. Motiul care i-a făcut să se revolte a fost scumpirea nejustificată a cheltuielilor de întreţinere! 
Mai citeam că tineretul preferă să părăsească oraşul din cauza lipsei locurilor de muncă şi a unor perspective în contextul numărului mare de "ligotnici" - adică o masă de asistaţi social şi beneficiari de tot felul de gratuităţi, rămaşi din vremea ocupaţiei sovietice. Oricum, în ciuda acestor atitudini, deloc pasive pe plan social, oamenii sunt paşnici şi binevoitori. O deschidere rar întâlnită şi o disponibilitate reală a oricărui localnic interpelat de a te îndruma spre diverse amplasamente din oraş. 
Am remarcat şi aspecte negative printre care mulţimea gunoaielor neridicate îngrămădite pe lângă pubele - semn al preceperii autorităţilor publice locale - dar şi o goază de pet-uri, sticle de bere şi ambalaje presărate de jur-împrejurul fortificaţiei medievale. Dimineaţa văzusem o echipă de voluntari ecologişti care adunau de zor urmele de bun simţ lăsate de alţii. Monumentul istoric în sine este supus unei uzuri şi degradări fără a vedea urmele vreunui proiect de restaurare, o situaţie destul de familiară şi în dreapta Prutului "europenizată", deşi aş fi nedrept dacă nu atrag atenţia că este vorba aici despre sume de bani enorme, întrucât ansamblul fortificat se întinde pe o suprafaţă de 9 ha iar lungimea totală a zidurilor este de 2 km.

Perioada românească din 1918-1944 - fără a vorbi despre cele din veacul XIX - este comprimată de publicaţiile de popularizare din Ucraina în cel mult o frază. Cel puţin, am văzut pe undeva că oraşul datorează acestei etape un nou avânt cultural şi economic precum şi faptul că în vremea celui de-al II-lea Război Mondial, comandamentul român s-a opus categoric dispoziţiilor Fuhrer-ului de a extermina populaţia evreiască din Cetatea Albă. Drept urmare, susţin aceleaşi surse, ofiţerii SS au procedat ei înşişi la executarea ordinului, alături de evrei fiind împuşcaţi şi ofiţerii români găsiţi vinovaţi. Pentru perioada medievală românească, deşi a durat cam tot atât de mult cât a durat cea turcească, pot fi găsite câteva trimiteri expeditive în care măcar se recunoaşte că puternica fortificaţie a fost ridicată de voievozii Ţării Moldovei. Puteţi găsi în schimb destulă informaţie fantezistă legată de perioada slavă anterioară la Cetatea Albă, din vremea Rusiei Kievene şi care ar fi dat oraşului numele corect, acela de Belgorod.
Toate acestea fac parte din strategia politică ucraineană de consolidare în teritoriile pe care le deţine de jure din 1991, alături de o presiune politică neobosită de deznaţionalizare a minorităţii româneşti - căreia-i spun "moldoveneşti" -, aproape desăvârşită în judeţele de sud şi foarte agresivă în Bucovina de Nord. La acestea se adaugă amenajarea canalului Bystroe, nu neapărat ca o investiţie de strictă necesitate economică, ci mai ales ca pe o operaţiune care - în cazul epuizării argumentelor juridice pentru păstrarea acestui teritoriu primit în dar de Stalin - ar putea constitui un motiv de piedică economică.
Unii poate se întreabă de ce şi-ar mai bate capul diplomaţia şi vârfurile politice româneşti pentru nişte teritorii pierdute, cu populaţie rusificată şi ale cărei sentimente proromâneşti nu au ieşit la suprafaţă. Înainte de toate rămâne argumentul juridic. În 1940 şi 1944 imperiul sovietic nu a întrebat populaţia din teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru dacă vrea încorporarea în URSS, practic raptul s-a făcut fără consultarea oamenilor. Dacă Republica Moldova a fost recunoscută internaţional ca o construcţie statală independentă, subiect de drept internaţional - deşi trecutul său istoric este a unei simple bucăţi de pământ românesc - în cazul Bucovinei de Nord şi judeţelor de sud lucrurile sunt cu mult mai simple. Acestea sunt în continuare teritorii fără personalitate juridică pe plan internaţional iar constituirea şi consultarea vreunor foruri superioare ale acestora nu se impune în virtutea precedentului istoric făptuit de sovietici. Şi nu doar atât: aceeaşi populaţie nu a fost consultată de Stalin dacă doreşte integrarea în Ucraina. Din punct de vedere istoric şi juridic, Bucovina de Nord şi judeţele de sud ale Basarabiei sunt mult mai româneşti decât Transnistria (fără Tighina).
 Chiar şi în prezent, la faţa locului, observam că oamenii sunt mult mai ataşaţi de Chişinău decât de Kiev deşi nu prea văd justificată o atitudine a Republicii Moldova de refacere a teritoriului românesc răpit de ruşi în 1940. Cu toate acestea, nu văd de ce nu ar iniţia autorităţile chişinăuene un asemenea demers, în fond, nu pretindem decât recuperarea moşiei noastre... .
Eu însă m-am simţit dator a lua atitudine, cu puterile mele.

Ioan Voevodeanu