Asistăm - mulţi chiar sunt animaţi -, în ultimul timp, la un fel de modă a analizelor, reci şi „total dezinteresate”, privitoare, mai ales, la cele mai sensibile probleme ale societăţii româneşti. Diferite personaje, pe care doar televiziunile private se mai chinuiesc să-i pescuiască din apele anonimatului, îşi scot de după ureche creionaşul gata ascuţit pentru a trage linia şi a porni socoteala. De, avem norocul şi de alţi „analizatori” ceva mai modernizaţi, deveniţi din această pricină şi mai agresivi, considerând, probabil că laptop-ul deschis pe masă le motivează şi creditează autoritar opiniile, chiar dacă adesea se dovedesc a fi bioxid de clei în materie.
Fenomenul ar trebui perceput poate şi ca o reflecţie a unui program naţional, pardon, antinaţional de educaţie, în urma căruia generaţii întregi de viitori cetăţeni ai ţării vor trebui să devină contabili, experţi financiari, calculatorişti şi alte asemenea, graţie accentului exagerat pus, în şcoală, pe disciplinele reale, majoritatea însă tabula rasa în ceea ce ar trebui să se constituie, cel puţin, într-un minim bagaj de cunoştinţe generale. Şi aceasta tot „mulţumită” accentului, deja moştenit de ani buni, cocoţat anapoda.
Dacă dintr-o redacţie călduţă, de pe malul Dâmboviţei, pericolul unei asemenea cotituri nu pot fi percepute doar pentru că nu ar trage la „target”, undeva, mai în teritoriu, dinspre „provincie”, efectele îşi arată de pe acum întreaga „splendoare”.
Educaţia, cultura, cercetarea au devenit, în ultimul timp, „ciuca ironiilor”, faptul în sine reflectându-se într-o formă incipientă abia, mai ales, în cadrul emisiunilor televizate de divertisment, de-a dreptul tâmpe dar chiar şi prin agramatismul multor „lideri de opinie” care nu roşesc atunci când semnează ceea ce produc.
Mai revoltător de proastă întrebare ca aceea, frecvent întâlnită, gen: „cum vă simţiţi”, adresată unei persoane din a cărei dramă aleargă o duzină de indivizi să se înfrupte, nu cred că poate exista. Ea reflectă însă nivelul de pregătire al „anchetatorului” cât şi al întregii echipe difuzatoare a inepţiei.
Cu ceva mai multă cultură generală nu s-ar fi ajuns, desigur la aşa ceva; la un asemenea nivel de pregătire nu s-ar fi ajuns dacă nu lăsam la coada preocupărilor reformatoare discipline esenţiale pentru un cetăţean al ţării precum istoria, geografia, limba şi literatura română.
În cazul în care s-ar fi dorit, cu adevărat, creşterea unor cetăţeni ai ţării.
Să revin însă la „analizatori”, deşi cele de mai sus nu le sunt străine.
Întreaga opinie publică din România dar şi din Republica Moldova (graţie postului public) era anunţată – printr-un spot publicitar – că un cotidian bucureştean „şi-a asumat” rolul istoric de a ne dezvălui costurile reunirii celor două pământuri româneşti!
Atât spotul publicitar cât şi rostul unei simple căutări prin buzunare într-o asemenea situaţie debordează de perversitate: ne leagă un Ştefan cel Mare, un (deşi au fost două!) pod de flori… dar, să vezi chestie (deşi nu se spune nimic, se subînţelege), ne-ar despărţi costurile unirii! Deştept gândit! Dat şi pe la televiziunea care, fără să mă întrebe, îmi ia bani pentru servicii.
Luni, 2.X.2006, ca tot cetăţeanul interesat de dezbatere, cumpăr tipăritura cu pricina şi înainte de a deschide la articol, văd pe prima pagină deasupra unor elevi statuia lui Lenin cu flori la picioare, în faţa unui frontispiciu inscripţionat în ruseşte, ansamblul fiind alăturat unei reprezentări cartografice ale celor două entităţi româneşti reunite. Compoziţia, fantezistă în multe privinţe, este, în sine, deja un subtext: „îs comunişti dom¢le” şi-s ruşi, „ce ne trebuie nouă ruşi?”; „alte probleme etnice?” etc.
Titlul este formulat foarte simplu, ca să înţeleagă „tăt omu'”: „Câţi bani ne-ar costa unirea cu Basarabia”. Conştienţi fiind că doar gestul de a dezbate public o asemenea problemă este un sacrilegiu asupra istoriei româneşti, troica de „socotitori” avertizează încă din prima frază că „un asemenea calcul nu este nici nepatriotic şi nici revizionist. Este o socoteală făcută la rece şi în premieră, care nici nu sprijină, dar nici nu descurajează unirea Basarabiei cu România”. Măi să fie, ce-ar putea însemna atunci „calculul contabil calmează un mit”, trântit, în format mai mic, deasupra titlului?
De altfel, atitudini „nepărtinitoare” curg cu duiumul şi spală încă de la conceperea acestui tip de dezbatere în public masca inocenţei. Vezi domnule că până şi ministrul Sebastian Vlădescu spune că „în acest moment România nu-şi poate permite acest efort financiar”. Şi s-a rezolvat chestiunea încă din prima pagină! Curios, ar fi avut parte de aceeaşi creditare din partea găştii de socotitori dacă nu l-ar fi făcut Soarta ministru?
De aici încolo, cu o superficialitate uimitoare, „socotitorii de uniri” îi dau cu carandaşul. Titlurile, însoţite de scurte pasaje extrase din articole – trei la număr -, sunt de departe cele mai răutăcioase, debordând de un egoism primitiv, de iesle. Pe nea Caisă de la crucea drumului, care n-a văzut în viaţa lui 10 000 $ la un loc, nu poate decât să-l şocheze nota de plată a unei posibile uniri „de 35 de miliarde”.
Pentru cititorii - care nu pot fi impresionaţi cu asemenea tertipuri, înţelegând totuşi că suma în discuţie, la nivelul bugetului ţării noastre, nu este chiar atât de mare - s-a scris deasupra că „România ar trebui să cheltuiască pe Basarabia toţi banii pe care îi primeşte de la UE”. Până la urmă „tot mai aproape pielea decât cămaşa”, aceşti desţăraţi neînţelegând, de fapt, că este vorba despre aceeaşi „piele”.
„Romanticii”, „visătorii de unire” trebuie să înţeleagă faptul că alipirea Basarabiei va putea destabiliza economia ţării, ar putea compromite chiar intrarea noastră în „paradisul Europei”!
După fiecare croşeu înfundat ahotnic în pieptul propriului popor indivizii ţin să precizeze prin avertismente că, în realitate, o mângâie!
N-am prea apucat să ne dumirim de unde au scos socotitorii noştri 30-35 de miliarde de euro cash - extrăgând pentru titlu ultima cifră, mai şocantă – din moment ce specialiştii chestionaţi mai jos vin cu estimări ceva mai optimiste. O fi preluând un calcul gata făcut de la ghişeul vreunei agenţii a KGB-ului rebotezat acum? Cine ştie.
Ministrul finanţelor, fără a dispune de cifre proprii, vorbeşte despre un calcul, echivalent a 5% din PIB, pe care troica i l-a pus în faţă; profesorul Daniel Dăianu le spune pe şleau: „cifrele sunt grosiere!” şi că în urma unirii nu ar trebui să se supere nimeni dacă s-ar investi ceva mai mult în Moldova. Având în vedere proiectele europene pentru această parte de ţară, costurile efective din cifra pe care a scos-o troica în discuţie s-ar diminua la 20-25 de miliarde de euro.
Viaceslav Ioniţă recunoaşte ca şi ceilalţi că nici la Chişinău românii nu se caută în buzunare atunci când vine vorba despre dreptul lor în ţara de care au fost rupţi. Independent totuşi de calculul pus pe masă de troica bucureşteană specialistul pomenea de 12 miliarde de euro.
Una peste alta, indiferent de corectitudinea estimărilor lor, indiferent de poziţia pro sau contra unire, însuşi faptul de a accepta să dezvolte public un asemenea subiect sensibil înseamnă o impietate la adresa românităţii. Societatea românească actuală nu este pregătită pentru a participa la asemenea dezbateri, ceea ce se vede cu ochiul liber chiar la autorii celor trei articole. Desigur, la nivel înalt este firesc să existe aprecieri de acest gen, însă acestea trebuie să fie cunoscute şi dezbătute într-un cerc înalt, restrâns şi nu de oricine, înzestrat de Dumnezeu cu pix dar lipsit de minte!
Şi minte nu înseamnă aici doar cunoaşterea limbajului cifrelor!
Problema refacerii graniţelor româneşti fireşti trebuie să rămână o prioritate a Bucureştilor, indiferent dacă mirarea ministrului finanţelor că mai există oameni care gândesc la unire este repetată de câteva ori. Astfel înţelegându-se în context „mai sunt din cei care cred în moş Crăciun?”
Da, domnule ministru sunt şi-s destul de mulţi; pentru a vă convinge, este suficient să coborâţi din palatul Victoria şi să faceţi o promenadă prin „prostime” ca să nu vă mai invităm la o excursie ceva mai solicitantă.
Balanţa avantajelor/dezavantajelor încropită marginal înclină, bineînţeles, spre ultimele. Toată cutia Pandorei va curge peste bieţii ziarişti, pricepuţi în toate şi abilitaţi în nimic, preludiu al Apocalipsei, nu alta: cică va creşte criminalitatea organizată, că va creşte inflaţia din cauza creşterii salariilor basarabenilor, că vom fi invadaţi de muncitori, că vom avea probleme cu Transnistria şi Găgăuzia, că nu-i vom putea integra pe rusofoni. O adevărată anatemă va cădea peste noi!
S-ar scărpina la ceafă nea Caisă numai la văzul numărului jumătăţilor de bulină înnegrite şi ar zice: „da dom'le au dreptate băieţii ăştia!” Deşi băieţaşii sunt pe dinafară total suprapunând realităţilor basarabene de astăzi unele fenomene mai vechi, în prezent diminuate. Este greu de spus dacă mai este acoperit puseul de superioritate al unor românaşi de-ai noştri care-şi umflă piepturile pe la Chişinău şi le aruncă în nas românilor de acolo răsuflatul: „bă, voi sunteţi mai săraci!”
Economia Republicii Moldova ca şi a României se menţine esenţialmente pe forţa de muncă plecată în străinătate şi apoi, salariile raportate la preţ, plus diferenţa şi numărul taxelor şi impozitelor, ceva mai relaxat şi mai simplificat în stânga Prutului, ar mai scădea din elanul antiunionist al troicii bucureştene.
Ţin să informez trustul inconştient că, între timp, din 1991 încoace şi în Basarabia s-a înregistrat o îmbunătăţire a nivelului de trai. Că nu trebuie nimeni „să pună la treabă forţa de muncă locală” (!) ea munceşte singură şi mult mai mult decât o mulţime de dincoace care pescuieşte alături de bieţii militari dislocaţi în preajmă să-i refacă digurile luate de ape!
A acuza populaţia Basarabiei de lene este o mare dovadă de necunoaştere a ei. Cine a trecut Prutul vreodată a putut sesiza diferenţa în această privinţă, în primul rând după aspectul loturilor agricole. Trebuie precizat aici că ţăranii din Basarabia nu au beneficiat de subvenţii, fiind lăsaţi să se descurce singuri.
De ce venitul pe cap de locuitor este mai mic? Din simplul motiv că agricultorii, de exemplu, nu au o piaţă de desfacere rentabilă – mai ales în condiţiile în care în anul de referinţă pentru troică, 2003, R. Moldova a cunoscut un adevărat embargou economic – surplusurile lor erau aruncate la gunoi pentru că preţul la care au ajuns pe piaţă nu acoperea nici măcar cheltuielile de transport în timp ce în România, ţara care ar fi trebuit să se gândească la ei, preţul la 1 kg de varză era de 12000 lei; 1 kg ceapă 15000 lei etc., etc. Un kilogram de arpacig – unul dintre cele mai scumpe produse agricole - costa în primăvara anului 2003, în Basarabia cel mult 2 lei (5000 lei) în timp ce la noi atingea cu brio suma de 100 000 lei! Şi aici este vorba în special despre surplus, nu despre nivelul de trai.
Valoarea produselor agricole în comparaţie cu aceea a articolelor industriale este mai mică, ceea ce se reflectă şi asupra economiei basarabene, de aceea şi nesocotiţii în discuţie preferă mai mult Transnistria! Dar pentru că acolo sunt problemele care sunt, „de ce ar fi aşadar un mare necaz pierderea unui teritoriu de doar 4000 de kilometri pătraţi pe care românii îl părăsesc constant?”
Lăsând agramatismul la o parte, de remarcat cu câtă uşurinţă tranşează teritoriul românesc aceşti avortoni ai naţiunii. Nu văd nimic mai departe de propria iesle, să rupem din propria ţară, că avem de unde! Curios, dacă ar ceda cu aceeaşi uşurinţă un sfert din vila pe care o deţine vreunul dintre ei, aşa… de amorul artei.
Criminalitatea din Basarabia nu mai este o problemă şi se înscrie demult în limite acceptabile nefiind în stare să modifice îngrijorător coeficientul de la nivelul Ţării.
Apoi, cât de mult ar putea influenţa rata inflaţiei la nivelul întregii ţări mărirea salariilor bugetarilor basarabeni? Autorii sunt conştienţi de raportul celor două entităţi? Dacă nu înţeleg să rupă de la gura lor un călcâi de pâine, zilnic, pentru nobilul şi cine ştie, irepetabilul moment al reîntregirii ţării cum pot fi catalogaţi aceşti indivizi?
Este suficient pentru România să-şi scoată la suprafaţă toată economia subterană, să lichideze „grupurile de interese”, să pună capăt marilor escrocherii financiare pentru a aduna suma necesară unirii Basarabiei. Şi dacă vrea troica, o poate face chiar cash.
De ce sperie atât de mult imigraţia? Le-a luat locul binemeritat de muncă vreun basarabean? Câţi basarabeni lucrează în România, cu excepţia acelora stabiliţi definitiv în Ţară? Asemenea celorlalţi români, basarabenii preferă să caute un venit ceva mai mare decât ar putea obţine în România, de aceea pleacă în alte direcţii. Printre altele, trebuie spus că destinaţia rusească cedează teren din ce în ce mai mult Spaniei, Italiei, Greciei, Israelului. Lucruri care se pot verifica nu de la birou, ci măcar prin românii reveniţi din străinătate.
Sigur că unirea presupune noi bătăi de cap, ca orice întreprindere, mai ales, politico-economică; îi asigur însă că nu vor fi nevoiţi aceşti ziarişti să recurgă la exerciţii suplimentare ale creierului şi voinţei. Unirea se poate face şi peste ei.
Pe de altă parte, asemeni perioadei dintre cele două războaie mondiale cât şi în perspectivă integrarea Basarabiei în componenţa statului român nu poate consta decât dintr-un proces gradual, etapizat pentru toate nivelele şi direcţiile. Însuşi faptul de a discuta la modul cash, brusc în asemenea condiţii este o prostie.
Cine le-a spus că Ţara este doar a lor şi că pot da cu coatele şi în ceilalţi confraţi? Cine le-a dat dreptul să pună cifre peste sufletele şi suferinţele Basarabiei?
Indiferent de egoismul şi nesaţul unor inconştienţi Basarabia – înţelegând aici şi teritoriul de la răsăritul Nistrului – este pământ românesc, statul român fiind obligat să-i ia în considerare fără diferenţieri pe românii din teritoriile răpite. Insinuările de tipul calculului la care s-au pretat cei trei nesocotiţi echivalează din acest punct de vedere cu un atentat la integritatea ţării.
Rămâne să ne mai întrebăm cu ce ocazie s-a ajuns la o asemenea discuţie, „în premieră”, aşa din senin, chiar acum.
Nu pot exista mai multe răspunsuri decât acela legat de valul mare de cereri ale basarabenilor pentru redobândirea dreptului lor, moştenit de la părinţi şi bunici, de a fi cetăţeni ai statului român. Cifrele avansate în ultimele luni cresc vertiginos, în prezent fiind dificil de a le mai preciza. Cereri de redobândire a cetăţeniei române sunt semnate de români basarabeni de toate categoriile sociale, de români care declară că au aşteptat cealaltă formă firească de recunoaştere a apartenenţei lor naţionale şi cetăţeneşti.
Avalanşa acestor cereri a luat prin surprindere atât administraţia de la Chişinău, Moscova, cât şi pe aceea de la Bucureşti. Fenomenul este inedit iar încetarea acordării cetăţeniei române implică o serie întreagă de riscuri pe care nimeni nu şi-ar asuma-o. Pentru că nu pot accepta înfrângerea, filierele postsovietice, în serviciul Moscovei, caută să curme procesul de faţă, însă pârghiile democratice nu le sunt la îndemână acum. După ce au aruncat pe piaţă aserţiuni precum oamenii „vin” pentru bani, au reuşit să cointereseze vreo câţiva indivizi, din interior, care să rezolve problema în mod intelectual. Aşa apar „analizele” de tot felul a unor indivizi „dezinteresaţi” dar foarte preocupaţi.
Sunt ademeniţi oare aceşti oameni doar de „banii” României? De ce nu curg atât de mulţi spre Canada, SUA, Elveţia, Rusia, la urma urmei? Rusia nici nu şi-ar face calcule de buzunar pentru a-şi estima costurile absorbirii Basarabiei, n-ar face-o nici măcar Ucraina.
În România însă s-au găsit socotitori ai nevoilor noastre.
Este îmbucurător măcar faptul că această tentativă de înveninare artificială nu este inserată într-un cotidian cu un tiraj ceva mai mare, pentru a face mai mult rău decât acela provocat. Pentru Basarabia însă această palmă a ziaristului român a durut ceva mai tare…
De Costică Asăvoaie şi Vitalie Josanu
replica adresata unui cotidian patriotic, http://www.presa-zilei.ro/stire/4551/unirea-basarabia.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu