luni, 27 decembrie 2010

URĂTURĂ veche din BASARABIA


În seara spre Sf. Vasile[1]
Să va fie gospodari de bine
Şi nouă de folos
Că tare mulţi plugari sîntem pe jos.
S-a sculat moş Vasile într-o sfântă marţi
Cu doisprezece boi bălţaţi,
Boi, bourei
În coadă cu dălbei,
În frunte ţântăţei
Hăi, hăi
Multi Ani trăiască, Mulţi Ani trăiască, Mulţi Ani trăiască (cântat)
Şi s-o dus să are miriştele, sîriştele
Valea Gararimului,
Dealul Rusalimului.
Ş-o ajuns la Dealul Înalt,
La mărul rotat,
Prin-pregiur, pe unde i-a părut mai bine de arat.
Cu borona borone
Grâul roşu răsăre
Dar lui moş Vasile de bine ce-i păre,
Într-un chicioruş săre,
Muci-i curge
Luleaua i se stinge
De cruci şi dumnezei suduie
Mânaţi măi,
Hăi, hăi
Ş-a dat o mână de secară
Să răsară până-n sară,
A dat o mână de-arnăut
Să fie cu spor la crescut
Hăi, hăi
La lună, la săptămână
s-o dus moş Vasile să-şi vadă pâinea,
era-n spic ca vrabia,
în grăunte ca mazărea,
înaltă cât casa,
deasă ca mătasa.
Moş Vasile îngândurat
Pe cal s-o aruncat,
 de trei ori lanul a încongiurat,
La pământ s-o aplecat
Trei spice-n mână a apucat,
În palme le-a frecat,
În buze le-a suflat,
În colţ de băsmăluţă le-a legat
Şi acasă la baba lui s-o-nturnat.
Spicele pe masă le-a aruncat,
Casa s-a luminat,
Muierea s-o-nspăimântat,
Copiii s-au bucurat.
-         Măi femeie, măi femeie
Pâinea noastră stă să cheie
-         Taci barbate, nu te plânge
Pâinicica ni s-a strânge.
Dute-n târg la Bacău
Unde ştii tu şi eu
Ş-alege săceruici mititele
Cu mănunchi de zăurdele
Pentru fete frumuşele
Şi neveste ochioşele
Şi pentru babe bătrâne,
C-acele ştiu rostul la pâine
Da’ moş Vasile a plecat spre Uliţa Mare,
Că el ştia bazarul tare.
S-o dus pe Uliţa Mică
Şi n-o găsit nimică,
A ajuns pe Uliţa Mare
Şi l-o găsit pe Toadere Ţiganul
Cu foalele în schinare,
Cu ciocanele-n poale
Cu luleaua-n dinţi.
Muci-i cura
Luleaua i se stingea,
El de cruci suduia.
Da moş Vasile când l-o întâlnit
De mână l-o apugat
Şi din gură i-o cuvântat:
-         Măi ţigane, măi ţigane,
Futu-ţi maţul cui te are,
Fă-mi nişte săceruici mititele
Cu mănunchi de zăurdele
Pentru fete ochioşele şi neveste tinerele
Şi săceruici mari
Pentru lucrători tari:
Babe sfătoase
De lucru vârtoase,
De tare ce-or munci
Fusta-n cur le-a plesni.
Ş-o ieşit un ţigănoi năut şi crăcănat
Tu-i maica ce l-o fătat
Cu limba liche
Cu chila chile
Mânaţi măi,
Hăi, hăi
Şi când o făcut moş Vasile o clacă
Cu fini, cu vecini
Cu babe bătrânele
Cu neveste frumuşele
Cu fete ochioşele,
Dar era una cu rochiţa vişinie
Aia-mi plăce şi mie
Cu stânga le trăge
Cu dreapta snopi făce
Claie-odobaie
Şi la toate ruşine făce
Da moş Vasile de fudul ce era
Loc de arie-şi căta
S-o facă de pământ?
Pământul crapă.
S-o facă de fier?
Fieru rugineşte-
S-o facă de aramă
s-o ţie Dumnezeu în samă.
Hăi, hăi
Ş-o strîgat la Chirică cel Şchiop
Ş-o ales 9 iepe sirepe
Cu cochitele crăpate
Cu sfoară de tei de la Vinerea Mare legate
Şi cu dinţii nţăpuşa
Cu nările vântura
Cu gura-n sac grâul punea.
Ş-o încărcat 12 cară-n ponoară
Să le ducă la Ciuhur la moară
Dar hoaţa de morăriţă
Când o văzut atâtea cară la moară
O pus coada pe schinare
Ş-o trecut în ceea parte
La cartofe coapte.
Ş-o trecut pe văgăună
Ş-o apucat frunza de căpşună
Ş-o trecut printr-un hârtop
Ş-o apucat frunză de plop
Iar moş Vasile la moară când o agiuns
Aşă din gură a răspuns:
-         Măi morare, măi morare,
Futu-ţi maţul cui te are,
Pe jioi dimineaţă
Să-mi fie făinuţa ca ghiaţa.
De n-oi găsi-o
De prăjină te-oi lega,
Peste moară te-oi arunca,
Apa te-a lua,
Guzganii te-or mânca,
Şoarecii de-a valma te-or cata,
Din tine nimic n-a rămânea.
Hăi, hăi
Morăroiu boalei
O strîcat 9 ouă
Şi-o făcut o moară nouă
Şi i-a tras un pumn în şele
Şi o pus-o pe măsele
Şi i-o dat un pumn în splină
Şi o pus-o pe făină
Când s-o sculat moş Vasile
Joi dimineaţa,
Făinuţa-i era ca ghiaţa.
Găina strânge făina,
Cioroiu mătura gunoiu,
Cioara
Mătura moara,
Dar moş Vasile o-ncărcat făinuţa lui ca ghiaţa
Şi napoi la cuconiţa gazdă s-o-nturnat
Mergeu mânzăţăii mulgând,
Cârceile sunând
Şi moş Vasile din urmă hăulind.
Da cuconiţa gazdă când o văzut că vine boieraşul ei
Fuga-n ceea casă
Şi-o ales o sâtă rară
Şi-o scuipat-o
Şi pe uş-afară o dat-o
Şi a ales o sâtă de matasă
Pentru işti boieri din casă.
Şi o cernut un sac şi-un tăbultoc
Şi o făcut un colac mândru rotat
Pe roata morii măsurat,
Cu zahar zăhăruit,
Cu miere mieruit.
L-o rupt în două
Ne-o dat şi nouă.
O rupt în trei
I-o dat şi lui Andrei.
O rupt în patru
I-o dat şi lu cel de pe vatră
Dar lui cel de pe vatră nu-i era a mânca
Ci numai câni-i întărâta
Cu bucăţica-i măgule
Dar cu prăjina-i otânje
Mânaţi măi,
Hăi, hăi
Dar şi Andrii avan mai era
De brâu şi-a legat-o
Şi s-o întâlnit cu baba Temeleanca,
Tu-i-i maica,
-         Măi Andrii, dă şi mii
-         Ba mi-i da, ba nu ţi-oi da
Atunci Andrii n-o chitit mult
Şi-o pus mâna pe-un bădărău
Şi-o trântit baba-ntr-un pârău
Şi-o văzut toată lumea răul său.
De urat, v-am mai ura
Boieri mari
Dar nu suntem de ici colea
Noi sîntem de la Buza Veche
Unde mâţa streche
Şi motanul călător
De pe masă pe cuptor
Şi suduie mâţa de cruce
c-o mâncat o lingură de lapte dulce
dar n-o mâncat o lingură de lapte dulce
o mâncat mana vacilor
dulceaţa săracilor.
Şi de urat v-am mai ura,
Dar nu suntem de ici colea
Suntem de la Ciuca Buca
 unde se face măliga cât nuca
De-o păzesc 12 cu măciuca.
Am dat să iau şi eu o gură,
Mi-o dat unu o deschicătură
De mi-o sărit toţi dinţii din gură.
Şi la câţi plugari suntem
Doar o măntăluţă avem
Dinspre soare-i bortă mare,
Dinspre stele, borticele,
Dinspre Ţara Ungurească
Numai dracu s-o cârpească.
De urat v-am mai ura
Dar nu sîntem de ici colea
Sîntem de la Două Dealuri Îngemănate
Şi la anu cu sănătate
Şi când om veni
Să vă găsim înfloriţi
Ca merii, ca perii
În mijlocul verii
La Anul şi la Mulţi Ani!

 culeasă de Vitalie Josanu de la Gheorghe Rusu şi Nadejda Josanu, din s. Chetrosu, jud. Soroca.

[1] În Basarabia se urează în ajunul Sf. Vasile.

duminică, 28 noiembrie 2010

Semnificaţia istorică a Zilei Naţionale a României

            Fiecare naţiune, fiecare ţară din constelaţia politică a lumii îşi are propriile momente de strălucire istorică pe care le rememorează ca elemente de reper şi idealuri sacre din generaţie în generaţie. Unele sărbătoresc independenţa, instituirea regalităţii, reuşite religioase, căderea unui sistem, descoperirea geografică etc. Alte naţiuni – printre care şi cea românească - au sfinţit în calendarul propriu ziua când, cu toţi membrii lor, au devenit cetăţeni ai aceleiaşi ţări, parte ai aceleiaşi comunităţi, după o dezbinare seculară.  
În cazul românesc, realizarea unităţii a fost considerată a fi actul de căpătâi care a stat la baza formării naţiunii române. Teritoriul locuit de români, deşi se prezintă ca un mediu geografic unitar sprijinit pe arcul carpatic - reprezentat ca o adevărată coloană vertebrală - şi mărginit din toate părţile de Tisa, Dunăre şi Nistru, s-a constituit din punct de vedere politic în trei entităţi statale medievale cu tradiţie: Transilvania, Muntenia şi Moldova, la care se adaugă pământul Dobrogei transformat destul de devreme, în 1417 în raia a Imperiului Otoman. În ciuda acestei fărâmiţări medievale, specifice şi altor regiuni europene, aceste provincii au vieţuit într-o continuă comunicare politico-economică şi un permanent schimb de populaţie, ceea ce a contribuit la omogenizarea culturală a poporului român. La finele perioadei medievale, Moldova a suferit o mutilare atipică evoluţiei istorice normale răpindu-i-se două teritorii – fără identitate şi tradiţie de stat – denumite Bucovina (în 1775) şi Basarabia (în 1812). Dorinţa de unitate naţională, direct proporţională cu naşterea naţiunilor, este specifică epocii moderne în toată Europa iar modelul unificării Germaniei şi Italiei a fost unul care i-a animat şi pe români.      
La capătul acestei scurte retrospective istorice, mult prea incompletă dar utilă, se plasează rolul generaţiei de la 1848, a paşoptiştilor, care au contribuit în mod radical la grăbirea procesului de unificare a românilor. Sunt foşti studenţi, proveniţi din regiuni istorice diferite, care au format un viu curent unionist în marile centre universitare şi diplomatice europene, pe care l-au amplificat la întoarcere, păstrând permanente legături cu intelectualitatea din celelalte regiuni istorice. Lor li se datorează în cea mai mare măsură Mica Unire din 1859, artizanii de prim plan al României provenind din aceeaşi generaţie paşoptistă: Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, I. C. Brătianu, fraţii Vasile şi Iancu Alecsandri, Vasile Boierescu, C. A. Rosetti şi mulţi alţii.
Înflăcărarea acestei strălucite generaţii de intelectuali răzbate şi astăzi din creaţiile pe care le-au lăsat, prin aducerea în prim plan a amintirii vechii Dacii, a eroilor şi faptelor de vitejie româneşti. Dintre toate acestea, apelul insistent – în unele cazuri cu uşoare exagerări - la unirea celor trei principate, înfăptuită de Mihai Viteazul, explică starea de spirit de dinainte de 1918 şi totodată încearcă să creioneze în faţa lumii precedentul istoric - un mare act politic, aşa cum este desăvârşirea unităţii statale, necesită recunoaşterea internaţională pentru a avea o mai mare bază juridică iar precedentul istoric poate deveni în asemenea cazuri un argument hotărâtor.
Aceeaşi stare de spirit, favorabilă unirii, a fost percepută şi în Basarabia, teritoriu românesc ocupat de Imperiul Ţarist. În preajma Marii Uniri, după mai multe vizite, N. Iorga observa că societatea românească a rămas în cea mai mare parte nealterată de influenţele ruseşti, ţăranii nu cunosc limba rusă, stau în sate unde limba, tradiţiile şi obiceiurile au rămas neschimbate. Principalii intelectuali sunt preoţii şi învăţătorii care sunt însetaţi de carte românească susţinând că „sunt foarte bune” şi folositoare. Aici, ca şi în Transilvania sau Bucovina, românii erau pregătiţi pentru realizarea marelui deziderat naţional, trebuia doar să apară momentul prielnic.
Acest moment a fost izbucnirea Primului Război Mondial din 1914-1918, în care România era hotărâtă să intre, însă în clipa în care balanţa confruntărilor ar fi indicat direcţia de atac pentru izbăvirea românilor ocupaţi: ţările centrale, aliatele Germaniei, pentru alipirea Transilvaniei şi Bucovinei sau puterile Antantei din care făcea parte şi Imperiul Ţarist, sub ocupaţia căruia se aflau, din 1812, românii din Basarabia.
Primii doi ani ai războiului au fost ani de neutralitate, perioadă în care diplomaţia românească – tatonată cu insistenţă - a obţinut garanţia integrităţii teritoriale din partea ambelor tabere cobeligerante şi recunoaşterea drepturilor României asupra provinciilor istorice româneşti ocupate de Austro-Ungaria, respectiv Imperiul Rus. Pe fondul conturării unui curent de opinie favorabil Antantei, guvernul român a încheiat un tratat de alianţă cu Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia în data de 4 august 1916 iar peste câteva zile România a declarat război Austro-Ungariei, armata română intrând în Transilvania.
Pe parcurs, s-a dovedit că momentul intrării în război nu a fost unul bine ales – amintind aici, în condiţiile neîndeplinirii de către Antantă a unor obligaţii asumate prin tratat, o serie întreagă de insuccese la care au contribuit, alături de germani, şi o puternică ofensivă bulgaro-turcă, precum „Dezastrul de la Turtucaia”, retragerea din Transilvania, pierderea Constanţei, a Bucureştilor până la restrângerea Vechiului Regat în Moldova, Iaşii redevenind pentru scurt timp inima politică a Ţării.
Uşoara stabilizare a situaţiei prin reorganizarea armatei, completată de detaşamentele foştilor prizonieri transilvăneni cu efectul opririi ofensivei inamice pe liniile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din iulie 1917 şi planul reluării ofensivei au fost serios compromise de izbucnirea revoluţiei socialiste din Rusia de la 7 noiembrie acelaşi an, care a dus la demobilizarea dezorganizată şi violentă a ostaşilor ruşi. În aceste condiţii deosebit de vitrege, România încheia un armistiţiu iar după aproape jumătate de an, un tratat de pace dezavantajos la Bucureşti, la 24 aprilie 1918, cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, soldat cu pierderi teritoriale şi cu angajamente economice înrobitoare.
Această perioadă sumbră din istoria noastră, în care se punea pe tapet însăşi soarta statalităţii româneşti, a fost luminată brusc de dorinţa unirii necondiţionate a Basarabiei cu România, mărturisită răspicat de Sfatul Ţării – instituţia reprezentativă - la 27 martie 1918. Actul Unirii Basarabiei cu Ţara este de o importanţă covârşitoare, fiind primul teritoriu românesc ce revine în graniţele istorice - într-un moment de cumpănă – arătându-se că scopul pentru care România a intrat în război, reîntregirea naţională, poate fi înfăptuit. De asemenea, acesta a dus la intensificarea eforturilor românilor transilvăneni şi bucovineni pentru realizarea aceleiaşi sfinte aspiraţii şi a contribuit la risipirea deznădejdii.
Unirea Basarabiei a declanşat spontan o efervescenţă a emigraţiei române din Transilvania şi Bucovina, având ca efect imediat crearea mai multor organizaţii unioniste în marile capitale ale lumii. O vibraţie unionistă, în ciuda diverselor măsuri de oprimare ale autorităţilor austro-maghiare, s-a amplificat şi în cele două provincii astfel încât unirea cu România se hotăra de Consiliul Naţional Român al Bucovinei, întrunit la Cernăuţi în 28 noiembrie 1918 iar trei zile mai târziu aceeaşi dorinţă era exprimată de românii transilvăneni şi bănăţeni la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.
La 1 decembrie nu sărbătorim doar unirea Transilvaniei cu România, această memorabilă zi reprezintă clipa finală a înfăptuirii marelui ideal naţional al tuturor românilor, se aniversează deopotrivă revenirea în graniţele istorice a românilor din Basarabia şi Bucovina, împreună cu rememorarea primei etape unificatoare prin care Muntenia şi Moldova au dat naştere statului român la 24 ianuarie 1859. Este ziua când fiecare suflare românească nealterată trebuie să-şi manifeste recunoştinţa faţă de toţi eroii cunoscuţi şi necunoscuţi care au contribuit pas cu pas la naşterea României Întregite. Înflorirea României Mari a fost întreruptă brutal în anul tragic 1940 când, ignorându-se voinţa liber exprimată a tuturor românilor şi recunoaşterea internaţională a unirii, Statul Român a fost supus unor răşluiri teritoriale arbitrare cu urmările cunoscute. De aceea, sărbătorirea zilei de 1 decembrie, clipa desăvârşirii Marii Uniri ca Zi Naţională a României, este incompletă purtând mereu un suspin pentru teritoriile româneşti răpite iar pentru acestea un indiciu clar că nu sunt abandonate din proiectele ţării-mamă. De aceea, sărbătoarea Unirii păstrează o vie speranţă de viitor iar acest sfânt deziderat nu ne-a rămas în grijă doar pentru a-l perpetua şi transmite altor generaţii, ci să depunem eforturi – pe măsura fiecăruia – astfel încât bucuria şi spiritul României Întregite să reînvie odată şi pentru totdeauna.

de Vitalie Josanu

duminică, 21 noiembrie 2010

Cât ne-ar costa unirea Basarabiei cu Ţara

       
            Asistăm - mulţi chiar sunt animaţi -, în ultimul timp, la un fel de modă a analizelor, reci şi „total dezinteresate”, privitoare, mai ales, la cele mai sensibile probleme ale societăţii româneşti. Diferite personaje, pe care doar televiziunile private se mai chinuiesc să-i pescuiască din apele anonimatului, îşi scot de după ureche creionaşul gata ascuţit pentru a trage linia şi a porni socoteala. De, avem norocul şi de alţi „analizatori” ceva mai modernizaţi, deveniţi din această pricină şi mai agresivi, considerând, probabil că laptop-ul deschis pe masă le motivează şi creditează autoritar opiniile, chiar dacă adesea se dovedesc a fi bioxid de clei în materie.
            Fenomenul ar trebui perceput poate şi ca o reflecţie a unui program naţional, pardon, antinaţional de educaţie, în urma căruia generaţii întregi de viitori cetăţeni ai ţării vor trebui să devină contabili, experţi financiari, calculatorişti şi alte asemenea, graţie accentului exagerat pus, în şcoală, pe disciplinele reale, majoritatea însă tabula rasa în ceea ce ar trebui să se constituie, cel puţin, într-un minim bagaj de cunoştinţe generale. Şi aceasta tot „mulţumită” accentului, deja moştenit de ani buni, cocoţat anapoda.
Dacă dintr-o redacţie călduţă, de pe malul Dâmboviţei, pericolul unei asemenea cotituri nu pot fi percepute doar pentru că nu ar trage la „target”, undeva, mai în teritoriu, dinspre „provincie”, efectele îşi arată de pe acum întreaga „splendoare”.
Educaţia, cultura, cercetarea au devenit, în ultimul timp, „ciuca ironiilor”, faptul în sine reflectându-se într-o formă incipientă abia, mai ales, în cadrul emisiunilor televizate de divertisment, de-a dreptul tâmpe dar chiar şi prin agramatismul multor „lideri de opinie” care nu roşesc atunci când semnează ceea ce produc.
Mai revoltător de proastă întrebare ca aceea, frecvent întâlnită, gen: „cum vă simţiţi”, adresată unei persoane din a cărei dramă aleargă o duzină de indivizi să se înfrupte, nu cred că poate exista. Ea reflectă însă nivelul de pregătire al „anchetatorului” cât şi al întregii echipe difuzatoare a inepţiei.
Cu ceva mai multă cultură generală nu s-ar fi ajuns, desigur la aşa ceva; la un asemenea nivel de pregătire nu s-ar fi ajuns dacă nu lăsam la coada preocupărilor reformatoare discipline esenţiale pentru un cetăţean al ţării precum istoria, geografia, limba şi literatura română.
În cazul în care s-ar fi dorit, cu adevărat, creşterea unor cetăţeni ai ţării.
Să revin însă la „analizatori”, deşi cele de mai sus nu le sunt străine.
Întreaga opinie publică din România dar şi din Republica Moldova (graţie postului public) era anunţată – printr-un spot publicitar – că un cotidian bucureştean „şi-a asumat” rolul istoric de a ne dezvălui costurile reunirii celor două pământuri româneşti!
Atât spotul publicitar cât şi rostul unei simple căutări prin buzunare într-o asemenea situaţie debordează de perversitate: ne leagă un Ştefan cel Mare, un (deşi au fost două!) pod de flori… dar, să vezi chestie (deşi nu se spune nimic, se subînţelege), ne-ar despărţi costurile unirii! Deştept gândit! Dat şi pe la televiziunea care, fără să mă întrebe, îmi ia bani pentru servicii.
Luni, 2.X.2006, ca tot cetăţeanul interesat de dezbatere, cumpăr tipăritura cu pricina şi înainte de a deschide la articol, văd pe prima pagină deasupra unor elevi statuia lui Lenin cu flori la picioare, în faţa unui frontispiciu inscripţionat în ruseşte, ansamblul fiind alăturat unei reprezentări cartografice ale celor două entităţi româneşti reunite. Compoziţia, fantezistă în multe privinţe, este, în sine, deja un subtext: „îs comunişti dom¢le” şi-s ruşi, „ce ne trebuie nouă ruşi?”; „alte probleme etnice?” etc.              
Titlul este formulat foarte simplu, ca să înţeleagă „tăt omu'”: „Câţi bani ne-ar costa unirea cu Basarabia”. Conştienţi fiind că doar gestul de a dezbate public o asemenea problemă este un sacrilegiu asupra istoriei româneşti, troica de „socotitori” avertizează încă din prima frază că „un asemenea calcul nu este nici nepatriotic şi nici revizionist. Este o socoteală făcută la rece şi în premieră, care nici nu sprijină, dar nici nu descurajează unirea Basarabiei cu România”. Măi să fie, ce-ar putea însemna atunci „calculul contabil calmează un mit”, trântit, în format mai mic, deasupra titlului?
De altfel, atitudini „nepărtinitoare” curg cu duiumul şi spală încă de la conceperea acestui tip de dezbatere în public masca inocenţei. Vezi domnule că până şi ministrul Sebastian Vlădescu spune că „în acest moment România nu-şi poate permite acest efort financiar”. Şi s-a rezolvat chestiunea încă din prima pagină! Curios, ar fi avut parte de aceeaşi creditare din partea găştii de socotitori dacă nu l-ar fi făcut Soarta ministru?
De aici încolo, cu o superficialitate uimitoare, „socotitorii de uniri” îi dau cu carandaşul. Titlurile, însoţite de scurte pasaje extrase din articole – trei la număr -, sunt de departe cele mai răutăcioase, debordând de un egoism primitiv, de iesle. Pe nea Caisă de la crucea drumului, care n-a văzut în viaţa lui 10 000 $ la un loc, nu poate decât să-l şocheze nota de plată a unei posibile uniri „de 35 de miliarde”.
Pentru cititorii - care nu pot fi impresionaţi cu asemenea tertipuri, înţelegând totuşi că suma în discuţie, la nivelul bugetului ţării noastre, nu este chiar atât de mare - s-a scris deasupra că „România ar trebui să cheltuiască pe Basarabia toţi banii pe care îi primeşte de la UE”. Până la urmă „tot mai aproape pielea decât cămaşa”, aceşti desţăraţi neînţelegând, de fapt, că este vorba despre aceeaşi „piele”.
„Romanticii”, „visătorii de unire” trebuie să înţeleagă faptul că alipirea Basarabiei va putea destabiliza economia ţării, ar putea compromite chiar intrarea noastră în „paradisul Europei”!
După fiecare croşeu înfundat ahotnic în pieptul propriului popor indivizii ţin să precizeze prin avertismente că, în realitate, o mângâie!
N-am prea apucat să ne dumirim de unde au scos socotitorii noştri 30-35 de miliarde de euro cash - extrăgând pentru titlu ultima cifră, mai şocantă – din moment ce specialiştii chestionaţi mai jos vin cu estimări ceva mai optimiste. O fi  preluând un calcul gata făcut de la ghişeul vreunei agenţii a KGB-ului rebotezat acum? Cine ştie.
Ministrul finanţelor, fără a dispune de cifre proprii, vorbeşte despre un calcul, echivalent a 5% din PIB, pe care troica i l-a pus în faţă; profesorul Daniel Dăianu le spune pe şleau: „cifrele sunt grosiere!” şi că în urma unirii nu ar trebui să se supere nimeni dacă s-ar investi ceva mai mult în Moldova. Având în vedere proiectele europene pentru această parte de ţară, costurile efective din cifra pe care a scos-o troica în discuţie s-ar diminua la 20-25 de miliarde de euro.
Viaceslav Ioniţă recunoaşte ca şi ceilalţi că nici la Chişinău românii nu se caută în buzunare atunci când vine vorba despre dreptul lor în ţara de care au fost rupţi. Independent totuşi de calculul pus pe masă de troica bucureşteană specialistul pomenea de 12 miliarde de euro.
Una peste alta, indiferent de corectitudinea estimărilor lor, indiferent de poziţia pro sau contra unire, însuşi faptul de a accepta să dezvolte public un asemenea subiect sensibil înseamnă o impietate la adresa românităţii. Societatea românească actuală nu este pregătită pentru a participa la asemenea dezbateri, ceea ce se vede cu ochiul liber chiar la autorii celor trei articole. Desigur, la nivel înalt este firesc să existe aprecieri de acest gen, însă acestea trebuie să fie cunoscute şi dezbătute într-un cerc înalt, restrâns şi nu de oricine, înzestrat de Dumnezeu cu pix dar lipsit de minte!
Şi minte nu înseamnă aici doar cunoaşterea limbajului cifrelor!
Problema refacerii graniţelor româneşti fireşti trebuie să rămână o prioritate a Bucureştilor, indiferent dacă mirarea ministrului finanţelor că mai există oameni care gândesc la unire este repetată de câteva ori. Astfel înţelegându-se în context „mai sunt din cei care cred în moş Crăciun?”
Da, domnule ministru sunt şi-s destul de mulţi; pentru a vă convinge, este suficient să coborâţi din palatul Victoria şi să faceţi o promenadă prin „prostime” ca să nu vă mai invităm la o excursie ceva mai solicitantă.
Balanţa avantajelor/dezavantajelor încropită marginal înclină, bineînţeles, spre ultimele. Toată cutia Pandorei va curge peste bieţii ziarişti, pricepuţi în toate şi abilitaţi în nimic, preludiu al Apocalipsei, nu alta: cică va creşte criminalitatea organizată, că va creşte inflaţia din cauza creşterii salariilor basarabenilor, că vom fi invadaţi de muncitori, că vom avea probleme cu Transnistria şi Găgăuzia, că nu-i vom putea integra pe rusofoni. O adevărată anatemă va cădea peste noi!
S-ar scărpina la ceafă nea Caisă numai la văzul numărului jumătăţilor de bulină înnegrite şi ar zice: „da dom'le au dreptate băieţii ăştia!” Deşi băieţaşii sunt pe dinafară total suprapunând realităţilor basarabene de astăzi unele fenomene mai vechi, în prezent diminuate. Este greu de spus dacă mai este acoperit puseul de superioritate al unor românaşi de-ai noştri care-şi umflă piepturile pe la Chişinău şi le aruncă în nas românilor de acolo răsuflatul: „bă, voi sunteţi mai săraci!”
Economia Republicii Moldova ca şi a României se menţine esenţialmente pe forţa de muncă plecată în străinătate şi apoi, salariile raportate la preţ, plus diferenţa şi numărul taxelor şi impozitelor, ceva mai relaxat şi mai simplificat în stânga Prutului, ar mai scădea din elanul antiunionist al troicii bucureştene.
Ţin să informez trustul inconştient că, între timp, din 1991 încoace şi în Basarabia s-a înregistrat o îmbunătăţire a nivelului de trai. Că nu trebuie nimeni „să pună la treabă forţa de muncă locală” (!) ea munceşte singură şi mult mai mult decât o mulţime de dincoace care pescuieşte alături de bieţii militari dislocaţi în preajmă să-i refacă digurile luate de ape!
A acuza populaţia Basarabiei de lene este o mare dovadă de necunoaştere a ei. Cine a trecut Prutul vreodată a putut sesiza diferenţa în această privinţă, în primul rând după aspectul loturilor agricole. Trebuie precizat aici că ţăranii din Basarabia nu au beneficiat de subvenţii, fiind lăsaţi să se descurce singuri.
De ce venitul pe cap de locuitor este mai mic? Din simplul motiv că agricultorii, de exemplu, nu au o piaţă de desfacere rentabilă – mai ales în condiţiile în care în anul de referinţă pentru troică, 2003, R. Moldova a cunoscut un adevărat embargou economic – surplusurile lor erau aruncate la gunoi pentru că preţul la care au ajuns pe piaţă nu acoperea nici măcar cheltuielile de transport în timp ce în România, ţara care ar fi trebuit să se gândească la ei, preţul la 1 kg de varză era de 12000 lei; 1 kg ceapă 15000 lei etc., etc. Un kilogram de arpacig – unul dintre cele mai scumpe produse agricole - costa în primăvara anului 2003, în Basarabia cel mult 2 lei (5000 lei) în timp ce la noi atingea cu brio suma de 100 000 lei! Şi aici este vorba în special despre surplus, nu despre nivelul de trai.
Valoarea produselor agricole în comparaţie cu aceea a articolelor industriale este mai mică, ceea ce se reflectă şi asupra economiei basarabene, de aceea şi nesocotiţii în discuţie preferă mai mult Transnistria! Dar pentru că acolo sunt problemele care sunt, „de ce ar fi aşadar un mare necaz pierderea unui teritoriu de doar 4000 de kilometri pătraţi pe care românii îl părăsesc constant?”
Lăsând agramatismul la o parte, de remarcat cu câtă uşurinţă tranşează teritoriul românesc aceşti avortoni ai naţiunii. Nu văd nimic mai departe de propria iesle, să rupem din propria ţară, că avem de unde! Curios, dacă ar ceda cu aceeaşi uşurinţă un sfert din vila pe care o deţine vreunul dintre ei, aşa… de amorul artei.
Criminalitatea din Basarabia nu mai este o problemă şi se înscrie demult în limite acceptabile nefiind în stare să modifice îngrijorător coeficientul de la nivelul Ţării.
Apoi, cât de mult ar putea influenţa rata inflaţiei la nivelul întregii ţări mărirea salariilor bugetarilor basarabeni? Autorii sunt conştienţi de raportul celor două entităţi? Dacă nu înţeleg să rupă de la gura lor un călcâi de pâine, zilnic, pentru nobilul şi cine ştie, irepetabilul moment al reîntregirii ţării cum pot fi catalogaţi aceşti indivizi?
Este suficient pentru România să-şi scoată la suprafaţă toată economia subterană, să lichideze „grupurile de interese”, să pună capăt marilor escrocherii financiare pentru a aduna suma necesară unirii Basarabiei. Şi dacă vrea troica, o poate face chiar cash.
De ce sperie atât de mult imigraţia? Le-a luat locul binemeritat de muncă vreun basarabean? Câţi basarabeni lucrează în România, cu excepţia acelora stabiliţi definitiv în Ţară? Asemenea celorlalţi români, basarabenii preferă să caute un venit ceva mai mare decât ar putea obţine în România, de aceea pleacă în alte direcţii. Printre altele, trebuie spus că destinaţia rusească cedează teren din ce în ce mai mult Spaniei, Italiei, Greciei, Israelului. Lucruri care se pot verifica nu de la birou, ci măcar prin românii reveniţi din străinătate.
Sigur că unirea presupune noi bătăi de cap, ca orice întreprindere, mai ales, politico-economică; îi asigur însă că nu vor fi nevoiţi aceşti ziarişti să recurgă la exerciţii suplimentare ale creierului şi voinţei. Unirea se poate face şi peste ei.   
Pe de altă parte, asemeni perioadei dintre cele două războaie mondiale cât şi în perspectivă integrarea Basarabiei în componenţa statului român nu poate consta decât dintr-un proces gradual, etapizat pentru toate nivelele şi direcţiile. Însuşi faptul de a discuta la modul cash, brusc în asemenea condiţii este o prostie.
Cine le-a spus că Ţara este doar a lor şi că pot da cu coatele şi în ceilalţi confraţi? Cine le-a dat dreptul să pună cifre peste sufletele şi suferinţele Basarabiei?
Indiferent de egoismul şi nesaţul unor inconştienţi Basarabia – înţelegând aici şi teritoriul de la răsăritul Nistrului – este pământ românesc, statul român fiind obligat să-i ia în considerare fără diferenţieri pe românii din teritoriile răpite. Insinuările de tipul calculului la care s-au pretat cei trei nesocotiţi echivalează din acest punct de vedere cu un atentat la integritatea ţării.
Rămâne să ne mai întrebăm cu ce ocazie s-a ajuns la o asemenea discuţie, „în premieră”, aşa din senin, chiar acum.
Nu pot exista mai multe răspunsuri decât acela legat de valul mare de cereri ale basarabenilor pentru redobândirea dreptului lor, moştenit de la părinţi şi bunici, de a fi cetăţeni ai statului român. Cifrele avansate în ultimele luni cresc vertiginos, în prezent fiind dificil de a le mai preciza. Cereri de redobândire a cetăţeniei române sunt semnate de români basarabeni de toate categoriile sociale, de români care declară că au aşteptat cealaltă formă firească de recunoaştere a apartenenţei lor naţionale şi cetăţeneşti.
Avalanşa acestor cereri a luat prin surprindere atât administraţia de la Chişinău, Moscova, cât şi pe aceea de la Bucureşti. Fenomenul este inedit iar încetarea acordării cetăţeniei române implică o serie întreagă de riscuri pe care nimeni nu şi-ar asuma-o. Pentru că nu pot accepta înfrângerea, filierele postsovietice, în serviciul Moscovei, caută să curme procesul de faţă, însă pârghiile democratice nu le sunt la îndemână acum. După ce au aruncat pe piaţă aserţiuni precum oamenii „vin” pentru bani, au reuşit să cointereseze vreo câţiva indivizi, din interior, care să rezolve problema în mod intelectual. Aşa apar „analizele” de tot felul a unor indivizi „dezinteresaţi” dar foarte preocupaţi.
Sunt ademeniţi oare aceşti oameni doar de „banii” României? De ce nu curg atât de mulţi spre Canada, SUA, Elveţia, Rusia, la urma urmei? Rusia nici nu şi-ar face calcule de buzunar pentru a-şi estima costurile absorbirii Basarabiei, n-ar face-o nici măcar Ucraina.
În România însă s-au găsit socotitori ai nevoilor noastre.
Este îmbucurător măcar faptul că această tentativă de înveninare artificială nu este inserată într-un cotidian cu un tiraj ceva mai mare, pentru a face mai mult rău decât acela provocat. Pentru Basarabia însă această palmă a ziaristului român a durut ceva mai tare…
 
 De Costică Asăvoaie şi Vitalie Josanu
replica adresata unui cotidian patriotic, http://www.presa-zilei.ro/stire/4551/unirea-basarabia.html

duminică, 14 noiembrie 2010

S.O.S.! pentru Cetatea Alba


Mai bine de 30 de ani, autoritatile ucrainene restaureaza intermitent si fragmentar bine cunoscuta in toata lumea Cetate Alba. In 2009, spre exemplu, putinele lucrari de renovare a monumentului au fost stopate, din lipsa de fonduri. Desi expertii din RM, timp de decenii, suna alarma privind distrugerile masive ale fortaretei si solicita conservarea cat mai urgenta a acesteia, autoritatile din Ucraina, statul caruia ii apartine sudul Basarabiei din 1944, nu iau masuri de remediere a situatiei.

Savanti din Romania si R. Moldova considera ca renumita Cetate Alba, de importanta deosebita in contextul istoriei si culturii noastre, mai poate fi salvata doar prin eforturile comune ale celor trei tari. Este cea mai reprezentativa fortareata medievala din spatiul Europei de Est, are o suprafata de noua hectare, a doua ca marime dupa Cetatea Chilia, de sapte hectare, ramasa doar in memoria romanilor. Cetatea Alba n-a fost restaurata din 1967 si s-a aflat in calea rautatilor localnicilor, care au distrus-o in mare parte. In Ucraina exista o serie de probleme legate de ges
tionarea monumentului, iar vocile specialistilor care cer includerea acestuia in patrimoniul UNESCO nu se aud. Renovarea in intregime a Cetatii Albe necesita mijloace financiare masive.
In contextul integrarii europene, expertii pun nu doar problema ocrotirii si valorificarii celor mai importante monumente istorice din RM, dar si a celor de pe teritoriul Ucrainei, care fac parte integranta din patrimoniul nostru national. Bunaoara, chestiunea valorificarii Cetatii Albe - atat de Ucraina, cat si de RM - este una de prima importanta, monumentul istoric fiind azi intr-o stare avansata de degradare. In 2009, Guvernul Ucrainei n-a acordat fonduri pentru restaurarea Cetatii Albe. Pentru 2008, autoritatile ucrainene au alocat 1,5 milioane de hrivne, bani din care au fost restaurate doua turnuri si fragmente din zidurile de aparare.
„Nu stim cand vor fi reluate lucrarile de restaurare a cetatii, continuitatea acestora depinde de alocatiile bugetului de stat al Ucrainei. Pe viitor, exista intentii sa fie prevazuti bani din bugetele de stat si regional”, ne-a declarat Tatiana Samoilova, directoarea Sectiei de arheologie a Institutului de Arheologie al Academiei de Stiinte a Ucrainei.
„Daca vom tacea, vom pierde cetatea in cativa ani”

Mariana Slapac, vicepresedinta Academiei de Stiinte din Moldova (ASM), este autoarea unor studii dedicate Cetatii Albe. Impreuna cu alti experti din partea ICOMOS Moldova (sectia moldoveana a organului consultativ UNESCO in problema monumentelor istorice si a pastrarii patrimoniului cultural UNESCO), de ani de zile readuce in atentia factorilor decizionali din Ucraina, chiar a presedintelui Iuscenko, chestiunea restaurarii Cetatii Albe. Specialistii au cerut in repetate randuri Ministerului Culturii al RM sa se implice, dar nu au primit niciun raspuns oficial in aceasta privinta.
„Este vorba de patrimoniul cultural comun al RM, Romaniei, Ucrainei si Turciei. In acea zona exista succese numai la compartimentul arheologie. Putem contribui si noi, specialistii din RM, la valorificarea Cetatii Albe, care degradeaza pe an ce trece. Am o succesiune de fotografii, incepand cu anii 1991-1992. Daca le-am compara cu cele de azi, schimbarile sunt izbitoare si incomparabile. Lucrarile de restaurare efectuate de ucraineni in anii `80-`90 au fost de foarte proasta calitate. S-au folosit procedee de renovare inacceptabile in tarile civilizate. In rezultatul acestora, o buna parte a unui turn circular de pe malul limanului nistrean, practic, a fost distrus”, a afirmat Mariana Slapac.
„Desigur, nu vrem sa acutizam relatiile noastre cu Ucraina. Totusi, daca vom tacea despre faptul cum este gestionat patrimoniul istorico-cultural comun, vom pierde cetatea, mandria noastra nationala. Noi trebuie sa fim prezenti acolo, place asta sau nu cuiva”, considera vicepresedinta ASM.
„E necesara reluarea substantiala a dialogului”
Dr. arhitect Sergius Ciocanu, presedintele ICOMOS Moldova, este de parere ca „orice deteriorare, voita sau ne-voita, a acestui monument istoric, lipsa intretinerii corespunzatoare statutului lui de monument protejat ar trebui sa trezeasca reactii aici, la Chisinau. In primul rand, este necesara intretinerea cetatii in conditii decente, corespunzatoare statutului ei de monument protejat. Dar acolo, spre regret, se produc uneori evenimente ce pericliteaza integritatea monumentului”.
Astfel, in anul 2007, ICOMOS Moldova a adresat o scrisoare de protest administratiei presedintelui tarii vecine, atragand atentia asupra deteriorarilor cauzate cetatii-monument de incendii si focuri de artificii in cadrul turnarii acolo a unui film artistic, precum si asupra inadmisibilitatii unei astfel de atitudini fata de un obiectiv de patrimoniu cultural.
Solicitat de TIMPUL, Andrei Gaitanaru, purtator de cuvant la Ministerul roman al Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, a declarat: „Statul roman nu a alocat fonduri intr-un proiect de renovare a Cetatii Albe. A existat aceasta intentie in anii 2000, lansat de fostul ministru Ion Caramitru, care nu a fost materializata din cauza blocajului survenit in relatiile Romaniei cu Ucraina si RM. Deocamdata nu exista un plan concret in aceasta privinta, e necesara reluarea substantiala a dialogului”.
„Ar fi normal ca si Romania sa se implice...”
Totusi, in imediata vecinatate a cetatii continua sapaturile anticului oras grec Tira, care deschid pagini noi de istorie. Pe parcursul a mai multi ani, acolo s-au descoperit o cantitate mare de statui de marmura, monede antice si din Evul Mediu, fragmente de teracota, ceramica, amfora, care ajung in tezaurul ucrainean. „Efectuam anual lucrari de conservare a acestui oras, ca, pe viitor, aici sa fie creat un muzeu sub cerul liber”, a relatat Tatiana Samoilova.
Mentionam ca, doar intre anii 1996-97, pe langa specialistii ucraineni, la sapaturi au participat si cei din RM, si cei de la Institutul National de Tracologie din Bucuresti. „Au fost deosebit de importante lucrarile noastre de langa Cetatea Alba in acea perioada, cand am stabilit prezenta romana si getica acolo, incepand cu mileniul I inaintea erei noastre, din secolul X, si pana in secolul IV era noastra”, sustine dr. Ion Niculita, conducator stiintific. „E dificila implicarea RM in sapaturile de la Cetatea Alba, depinde de insistenta noastra in aceasta privinta, de mijloacele financiare de care dispunem si de intelegerea cu Institutul de Arheologie al Academiei de Stiinte din Kiev”, a spus Niculita.
Arheologul Ion Candea, directorul Muzeului Brailei, si-a exprimat regretul ca inca
nu exista niciun demers al Romaniei catre Ucraina de restaurare si valorificare a renumitei fortarete. „Ar fi normal ca si Romania sa se implice intr-un proiect de colaborare cu partea ucraineana. Poate fi un proiect UE, ca o mana de ajutor autoritatilor ucrainene. Este un monument exceptional pentru o linie comuna de turism. Autoritatile noastre sunt greu de sensibilizat in privinta Cetatii Albe, mai ales ca mai exista multe alte monumente in Romania care trebuie restaurate. Spre exemplu, Cetatea lui Mircea cel Batran de la Turnu-Magurele chiar e lasata de izbeliste si arata mult mai rau decat Cetatea Alba. Ucraina, inainte de toate, trebuie sa solicite sprijin international in aceasta privinta”, a conchis specialistul.

Autor: Angelina Olaru
http://www.timpul.md/articol/s-o-s--pentru-cetatea-alba-5386.html