Fiecare naţiune, fiecare ţară din constelaţia politică a lumii îşi are propriile momente de strălucire istorică pe care le rememorează ca elemente de reper şi idealuri sacre din generaţie în generaţie. Unele sărbătoresc independenţa, instituirea regalităţii, reuşite religioase, căderea unui sistem, descoperirea geografică etc. Alte naţiuni – printre care şi cea românească - au sfinţit în calendarul propriu ziua când, cu toţi membrii lor, au devenit cetăţeni ai aceleiaşi ţări, parte ai aceleiaşi comunităţi, după o dezbinare seculară.
În cazul românesc, realizarea unităţii a fost considerată a fi actul de căpătâi care a stat la baza formării naţiunii române. Teritoriul locuit de români, deşi se prezintă ca un mediu geografic unitar sprijinit pe arcul carpatic - reprezentat ca o adevărată coloană vertebrală - şi mărginit din toate părţile de Tisa, Dunăre şi Nistru, s-a constituit din punct de vedere politic în trei entităţi statale medievale cu tradiţie: Transilvania, Muntenia şi Moldova, la care se adaugă pământul Dobrogei transformat destul de devreme, în 1417 în raia a Imperiului Otoman. În ciuda acestei fărâmiţări medievale, specifice şi altor regiuni europene, aceste provincii au vieţuit într-o continuă comunicare politico-economică şi un permanent schimb de populaţie, ceea ce a contribuit la omogenizarea culturală a poporului român. La finele perioadei medievale, Moldova a suferit o mutilare atipică evoluţiei istorice normale răpindu-i-se două teritorii – fără identitate şi tradiţie de stat – denumite Bucovina (în 1775) şi Basarabia (în 1812). Dorinţa de unitate naţională, direct proporţională cu naşterea naţiunilor, este specifică epocii moderne în toată Europa iar modelul unificării Germaniei şi Italiei a fost unul care i-a animat şi pe români.
La capătul acestei scurte retrospective istorice, mult prea incompletă dar utilă, se plasează rolul generaţiei de la 1848, a paşoptiştilor, care au contribuit în mod radical la grăbirea procesului de unificare a românilor. Sunt foşti studenţi, proveniţi din regiuni istorice diferite, care au format un viu curent unionist în marile centre universitare şi diplomatice europene, pe care l-au amplificat la întoarcere, păstrând permanente legături cu intelectualitatea din celelalte regiuni istorice. Lor li se datorează în cea mai mare măsură Mica Unire din 1859, artizanii de prim plan al României provenind din aceeaşi generaţie paşoptistă: Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, I. C. Brătianu, fraţii Vasile şi Iancu Alecsandri, Vasile Boierescu, C. A. Rosetti şi mulţi alţii.
Înflăcărarea acestei strălucite generaţii de intelectuali răzbate şi astăzi din creaţiile pe care le-au lăsat, prin aducerea în prim plan a amintirii vechii Dacii, a eroilor şi faptelor de vitejie româneşti. Dintre toate acestea, apelul insistent – în unele cazuri cu uşoare exagerări - la unirea celor trei principate, înfăptuită de Mihai Viteazul, explică starea de spirit de dinainte de 1918 şi totodată încearcă să creioneze în faţa lumii precedentul istoric - un mare act politic, aşa cum este desăvârşirea unităţii statale, necesită recunoaşterea internaţională pentru a avea o mai mare bază juridică iar precedentul istoric poate deveni în asemenea cazuri un argument hotărâtor.
Aceeaşi stare de spirit, favorabilă unirii, a fost percepută şi în Basarabia, teritoriu românesc ocupat de Imperiul Ţarist. În preajma Marii Uniri, după mai multe vizite, N. Iorga observa că societatea românească a rămas în cea mai mare parte nealterată de influenţele ruseşti, ţăranii nu cunosc limba rusă, stau în sate unde limba, tradiţiile şi obiceiurile au rămas neschimbate. Principalii intelectuali sunt preoţii şi învăţătorii care sunt însetaţi de carte românească susţinând că „sunt foarte bune” şi folositoare. Aici, ca şi în Transilvania sau Bucovina, românii erau pregătiţi pentru realizarea marelui deziderat naţional, trebuia doar să apară momentul prielnic.
Acest moment a fost izbucnirea Primului Război Mondial din 1914-1918, în care România era hotărâtă să intre, însă în clipa în care balanţa confruntărilor ar fi indicat direcţia de atac pentru izbăvirea românilor ocupaţi: ţările centrale, aliatele Germaniei, pentru alipirea Transilvaniei şi Bucovinei sau puterile Antantei din care făcea parte şi Imperiul Ţarist, sub ocupaţia căruia se aflau, din 1812, românii din Basarabia.
Primii doi ani ai războiului au fost ani de neutralitate, perioadă în care diplomaţia românească – tatonată cu insistenţă - a obţinut garanţia integrităţii teritoriale din partea ambelor tabere cobeligerante şi recunoaşterea drepturilor României asupra provinciilor istorice româneşti ocupate de Austro-Ungaria, respectiv Imperiul Rus. Pe fondul conturării unui curent de opinie favorabil Antantei, guvernul român a încheiat un tratat de alianţă cu Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia în data de 4 august 1916 iar peste câteva zile România a declarat război Austro-Ungariei, armata română intrând în Transilvania.
Pe parcurs, s-a dovedit că momentul intrării în război nu a fost unul bine ales – amintind aici, în condiţiile neîndeplinirii de către Antantă a unor obligaţii asumate prin tratat, o serie întreagă de insuccese la care au contribuit, alături de germani, şi o puternică ofensivă bulgaro-turcă, precum „Dezastrul de la Turtucaia”, retragerea din Transilvania, pierderea Constanţei, a Bucureştilor până la restrângerea Vechiului Regat în Moldova, Iaşii redevenind pentru scurt timp inima politică a Ţării.
Uşoara stabilizare a situaţiei prin reorganizarea armatei, completată de detaşamentele foştilor prizonieri transilvăneni cu efectul opririi ofensivei inamice pe liniile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din iulie 1917 şi planul reluării ofensivei au fost serios compromise de izbucnirea revoluţiei socialiste din Rusia de la 7 noiembrie acelaşi an, care a dus la demobilizarea dezorganizată şi violentă a ostaşilor ruşi. În aceste condiţii deosebit de vitrege, România încheia un armistiţiu iar după aproape jumătate de an, un tratat de pace dezavantajos la Bucureşti, la 24 aprilie 1918, cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, soldat cu pierderi teritoriale şi cu angajamente economice înrobitoare.
Această perioadă sumbră din istoria noastră, în care se punea pe tapet însăşi soarta statalităţii româneşti, a fost luminată brusc de dorinţa unirii necondiţionate a Basarabiei cu România, mărturisită răspicat de Sfatul Ţării – instituţia reprezentativă - la 27 martie 1918. Actul Unirii Basarabiei cu Ţara este de o importanţă covârşitoare, fiind primul teritoriu românesc ce revine în graniţele istorice - într-un moment de cumpănă – arătându-se că scopul pentru care România a intrat în război, reîntregirea naţională, poate fi înfăptuit. De asemenea, acesta a dus la intensificarea eforturilor românilor transilvăneni şi bucovineni pentru realizarea aceleiaşi sfinte aspiraţii şi a contribuit la risipirea deznădejdii.
Unirea Basarabiei a declanşat spontan o efervescenţă a emigraţiei române din Transilvania şi Bucovina, având ca efect imediat crearea mai multor organizaţii unioniste în marile capitale ale lumii. O vibraţie unionistă, în ciuda diverselor măsuri de oprimare ale autorităţilor austro-maghiare, s-a amplificat şi în cele două provincii astfel încât unirea cu România se hotăra de Consiliul Naţional Român al Bucovinei, întrunit la Cernăuţi în 28 noiembrie 1918 iar trei zile mai târziu aceeaşi dorinţă era exprimată de românii transilvăneni şi bănăţeni la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.
La 1 decembrie nu sărbătorim doar unirea Transilvaniei cu România, această memorabilă zi reprezintă clipa finală a înfăptuirii marelui ideal naţional al tuturor românilor, se aniversează deopotrivă revenirea în graniţele istorice a românilor din Basarabia şi Bucovina, împreună cu rememorarea primei etape unificatoare prin care Muntenia şi Moldova au dat naştere statului român la 24 ianuarie 1859. Este ziua când fiecare suflare românească nealterată trebuie să-şi manifeste recunoştinţa faţă de toţi eroii cunoscuţi şi necunoscuţi care au contribuit pas cu pas la naşterea României Întregite. Înflorirea României Mari a fost întreruptă brutal în anul tragic 1940 când, ignorându-se voinţa liber exprimată a tuturor românilor şi recunoaşterea internaţională a unirii, Statul Român a fost supus unor răşluiri teritoriale arbitrare cu urmările cunoscute. De aceea, sărbătorirea zilei de 1 decembrie, clipa desăvârşirii Marii Uniri ca Zi Naţională a României, este incompletă purtând mereu un suspin pentru teritoriile româneşti răpite iar pentru acestea un indiciu clar că nu sunt abandonate din proiectele ţării-mamă. De aceea, sărbătoarea Unirii păstrează o vie speranţă de viitor iar acest sfânt deziderat nu ne-a rămas în grijă doar pentru a-l perpetua şi transmite altor generaţii, ci să depunem eforturi – pe măsura fiecăruia – astfel încât bucuria şi spiritul României Întregite să reînvie odată şi pentru totdeauna.
de Vitalie Josanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu