27 martie 1918 constituie unul dintre momentele memorabile pentru istoria naţiunii române pentru că această zi nu stă doar în dreptul unirii Basarabiei – teritoriu românesc răpit Moldovei în 1812 de Imperiul rus – ci reprezintă însuşi debutul procesului de unificare a ţării noastre.
În superficialitatea noastră, izvorâtă dintr-un sentiment ultraeuropenist, avangardist, parcă mai catolic decât papa, fiecare festivitate naţională tinde să capete valoarea unei pure formalităţi inutile. Dacă este să ne luăm după cei mai penetranţi „răspânditori de opinie şi gusturi” discuţia este mai mult decât banală şi total nefolositoare. Altele sunt problemele noastre: creşterea economică, democratizarea societăţii, sistemul social, respectarea drepturilor omului şi multe, multe altele, subiectul de faţă abia dacă poate fi aşezat în coada acestei liste de „dureri naţionale”. De remarcat că am avut inspiraţia – raliindu-ne la o decizie de esenţă europeană - de a condamna holocaustul unor popoare, în timp ce nu am judecat şi condamnat niciodată în adevărata sa dimensiune genocidul la care a fost supus propriul nostru popor în timpul comunismului. Cu excepţia unei recente condamnări publice – cam singulare şi timide – a preşedintelui României în faţa parlamentului.
În viziunea celor mai mulţi concetăţeni – mari preţuitori ai unor idealuri străine, şi acelea fără a depăşi valoarea emblematicului „furculition” al lui Alecsandri – istoria noastră nu se compară cu a altor popoare, noi nu avem monumentele şi vestigiile lor, ci doar nişte „pietroaie şi cioburi” pe care nu merită să le iei în seamă. Este dureros că aceştia nu sunt în stare şi nici nu vor să înţeleagă că pe aceste materiale ne este scrisă istoria „nescrisă” ce poate fi citită doar de către specialişti, distrugerea lor având caracter ireversibil. După eminentul istoric român Dimitre Onciul: „Interesul unui popor pentru istoria sa este totodată măsura cea mai sigură pentru gradul său de cultură, pentru civilizaţia lui”.
Am făcut această introducere pentru a vă prezenta o mostră de dezbatere reluată de unii indivizi cu pretenţie de istorici, în fapt mercenari, în frunte cu comunistul Vasile Stati, a căror scriere nu tulbură doar adevărul istoric, ci aduce un grav afront şi ameninţă însăşi integritatea teritorială a României. Anemia unor luări de poziţie din partea României faţă de această agresiune istoriografică nu a făcut decât să-i încurajeze, ieşind pe piaţă tot mai multe lucrări partizane cu valoare de argument în faţa străinătăţii moderatoare.
În ultimii ani, la Chişinău au apărut pe piaţă o serie de istorii ale Moldovei cu caracter antiromânesc vădit, culminând cu – pe cât de celebrul, pe atât de stupidul - dicţionar moldovenesc-românesc. Printre multe alte contestări privind drepturile românilor în Moldova - fixată undeva până la Cluj! – veninul acestora iese cu pregnanţă atunci când se referă la momentul Unirii Basarabiei cu Ţara.
Potrivit acestui grup, importantul act istoric nu are temei judidic întrucât proclamarea Republicii Democrate Moldoveneşti la 2 decembrie 1917 şi apoi decizia de unire cu România la 27 martie 1918 nu a fost recunoscută internaţional şi mai ales de către Rusia; prezenţa în Basarabia în ianuarie 1918 a trupelor militare româneşti chemate de Sfatul Ţării pentru a restabili ordinea, perturbată de grupurile de bolşevici înarmaţi care au părăsit linia frontului este calificată drept o invazie şi element de presiune; se contestă însăşi legitimitatea şi reprezentativitatea forului decizional, Sfatul Ţării; Basarabia nu a aparţinut niciodată României ci Moldovei etc.
După ideologii comunişti de ultimă oră „ Actul «unirii» din 27.11.1918 este nul şi neavenit ab initio. Nu avea nici o valoare istorică, nici un temei juridic chiar în momentul săvîrşirii. De altfel, ce fel de «unire» putea fi între o parte ocupantă – România regală şi una cotropită – Republica Democratică Moldovenească? În condiţiile stării de asediu?!”
Pentru că presupune statalitatea de jure a teritoriului Basarabiei post 1917, un act juridic votat de Parlamentul unei ţări cu majoritate de voturi nu are cum să fie nul ab initio. Acest lucru este valabil şi în Constituţia actuală a Republicii Moldova, la capitolul IV, privitor la Parlament, art. 74 (1-2) unde ar fi aflat că o hotărâre a Parlamentului se validează cu majoritatea voturilor deputaţilor. Cât despre starea de asediu, aceasta era cauzată de bandele bolşevice care ameninţau suveranitatea şi ordinea internă a ţării.
Totodată, însăşi declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, la 27 august 1991, s-a validat în Parlament cu o majoritate covârşitoare şi sub presiunea mulţimii, a lumii revoltate şi hotărâtă să-şi impună voinţa peste „aranjamentele” ce se puteau face şi de care erau capabili unii „reprezentanţi ai voinţei populare”. Avându-se în vedere numărul impresionant de cetăţeni - care depăşeşte de trei ori cifra legală de 200.000 de oameni, admisă în R. Moldova pentru revizuirea „documentului de căpătâi” al statului, Constituţia - acest act intră în perfectă consonanţă juridică şi trebuie perceput ca atare.
Prin anexarea Basarabiei de către Rusia în 1812 - fără a se organiza vreun „referendum” special în rândul populaţiei - s-a creat un precedent istoric, deja acest act de violentare a dreptului istoric al popoarelor nu mai necesita o sancţionare juridică pentru a fi reparat. Drepturile Moldovei asupra Basarabiei au fost preluate de statul pe care l-a format între timp prin unirea cu Valahia. Nu se mai poate vorbi deja, după 1859, despre Valahia şi Moldova ca state, pentru că acestea nu există, tot aşa cum nu existau la această dată cnezatele Novgorod-ului şi Kazani-ului. Exista România, după cum exista şi Rusia.
Nu se mai poate vorbi despre interese ale Munteniei şi interese ale Moldovei, acestea s-au contopit într-unul singur, comun - al României - care a preluat în întregime toate tradiţiile de teritorialitate şi drepturile istorice a provinciilor constituante. Bucureştii nu mai sunt capitala Valahiei sau a Moldovei, ci a României, la fel Banca Naţională, conducătorul statului, parlamentul, guvernul, armata, imnul, steagul, graniţele, patriarhul etc. De aceea, chiar dacă au fost consultaţi martorii europeni, alături de obţinerea acceptului populaţiei basarabene, reprezentată de Sfatul Ţării, aceste măsuri puteau fi exceptate de autorităţile române din perspectiva principiilor de drept istoric ce au fost conturate mai sus.
În 1812, Imperiul rus a răpit un teritoriu fără personalitate juridică, instituţiile centrale, tradiţionale, atributele puterii de stat ale Moldovei, moştenite de secole şi capitala au rămas să funcţioneze la Iaşi, până în 1859, contopindu-se apoi cu structurile politico-administrative ale Munteniei. Nefiind în 1812 o formaţiune statală - doar un teritoriu obişnuit al Ţării Moldovei, depersonalizat, printre altele, chiar şi prin delimitarea seculară a ţinuturilor, care nu ţineau cont de linia Prutului, graniţa artificială de acum – organismele ei „reprezentative” de până la 1917, create ulterior cu concursul nemijlocit al ocupanţilor, puteau, din această perspectivă, să nu fie recunoscute ca parte contractuală, după cum nici nu s-a întâmplat dinspre puterile europene.
Actul de „personalizare statală” a teritoriului dintre Prut şi Nistru este unul foarte târziu şi nefiresc, în 1918, din cauza gradului de reprezentativitate al „aleşilor” şi mai mult a autojustificării personale a fiecărei persoane în parte, nici într-un caz prin prisma dreptului istoric. Prin organizarea RSSM şi funcţionarea acesteia în cadrul imperiului sovietic nu se poate identifica, la propriu, o construcţie statală, ci mai mult una districtuală. Nici măcar sovieticii nu au recunoscut, de facto, statalitatea acestui pământ, grăitoare în acest sens a fost absenţa unei importante instituţii de stat cum este armata naţională. Ceea ce a urmat în 1991, prin decretarea independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova, a fost din nou, din punct de vedere juridic, la limita dreptului istoric, nefiind departe – din punct de vedere strict tehnic - de modelul transnistrean, condamnat şi nerecunoscut de organismele europene.
Recunoaşterea statalităţii spaţiului pruto-nistrean din partea României şi a celorlalte state ale lumii, s-a datorat forţei împrejurărilor foarte sensibile. Actul a survenit în momente în care, în lipsa unei „autorizări” internaţionale s-ar fi admis indirect şi intervenţia Moscovei. Totodată, problema Basarabiei - teritoriu românesc, nu stat cu tradiţie - a fost abordată de observatorii internaţionali, „la calup”, laolaltă cu celelalte identităţi statale înghiţite de tăvălugul sovietic şi aşezate la rangul de „republici unionale surori”. De aceea s-a apreciat, în mod eronat desigur, după statutul din cadrul imperiului defunct, identic cu ale celorlalte dar, în realitate, artificial. În prezent, desigur, recunoaşterea internaţională a suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova schimbă mult datele problemei şi a sancţionării, din punct de vedere istoric, în favoarea dreptului statalităţii acestui teritoriu. S-a creat o bază juridică legală care schimbă completamente modul de abordare şi percepţie istorico-juridică începând cu 27 august 1991.
Statutul politico-juridic al interfluviul pruto-nistrean, până în anul 1991, este asemănător cu acela al Cadrilaterului, vestului Banatului, Bucovinei, judeţelor de sud ale Basarabiei, a Transnistriei, a Pocuţiei, a zonei Renane, a coastei Dalmaţiei, a Corsicii, a regiunii din estul Finlandei, ocupată de ruşi etc. şi diferit de cel pe care l-a avut Transilvania, Moldova de vest, Ţara Românească – atributele puterii lor contopindu-se într-unul comun: republicile italiene Genova, Veneţia, Florenţa, regatul celor Două Sicilii, Ragusa etc., care, de asemenea, au transferat, prin unire, toate atributele puterii de stat ale lor noului organism politic, Italia; la fel s-a întâmplat cu statele germane, spaniole, ruseşti etc.
Toate „adunările” din Basarabia, din 1918, indiferent de orientarea lor politică, nu aveau tradiţia şi nici rădăcinile istorice care să le permită să delibereze asupra sorţii acestui pământ. Asemenea cădere revenea, în mod exclusiv, statului român care a preluat atributele puterii juridice, de stat, ale Moldovei, ţară constituantă, nu ocupată. Toate demersurile de recuperare ale acestui teritoriu puteau fi întreprinse de partea română fără a consulta „statul” Basarabia, care nu se putea constitui, legal şi istoriceşte, într-o „parte”; la celălalt capăt se afla Imperiul ţarist.
Din aceleaşi considerente „nici militarii (canadieni, francezi, români, ruşi), nici diplomaţii, disputând soarta teritoriului dintre Prut şi Nistru, nici unul nu a amintit măcar că este vorba de Republica Democratică Moldovenească”, chiar dacă şi-a proclamat independenţa la 24.01.1918. Pentru că era vorba despre soarta unui teritoriu, răpit de ruşi, nu despre o ţară. Diferenţa conceptuală dintre cei doi termeni, din punct de vedere juridic şi istoric, este foarte mare.
Totodată, observaţia că „Rusia Sovietică, din 1922-URSS, Statele Unite ale Americii niciodată, nicicînd n-au recunoscut ocuparea de către România regală a Republicii Democratice Moldoveneşti, proclamate la 2.12.1917, Independente (din 24.01.1918)” nu are temei juridic. Unde au fost Statele Unite ale Americii şi chiar toate puterile europene în momentul răpirii din 1812 ca să se exprime acum? Ţara Moldovei a recunoscut vreodată legalitatea răpirii Basarabiei de către Rusia pentru a aştepta o validare specială rusească şi internaţională a Marii Uniri din 1918? Totuşi, pentru a confirma drepturile sale asupra acestui teritoriu, România a recurs şi la acest demers, trecându-se peste anumite principii de reciprocitate istorică.
Este inutil deja a mai face trimitere la prezenţa forţelor armate româneşti pe teritoriul Basarabiei înainte şi în timpul actului din 27 martie, dacă poate fi sau nu vorba despre ocupaţie militară. Această discuţie este pur şi simplu inutilă. În poziţia de ocupantă sau de eliberatoare, în acele momente, România şi-a impus autoritatea într-un teritoriu asupra căruia avea toate drepturile.
Cele de mai sus, reprezintă aşa cum am precizat un fragment dintr-o aprigă confruntare istriografică, în plină desfăşurare, în urma căreia, asemenea unei lupte armate, românii – indiferent dacă au sau nu dreptate – pot avea pierderi imense dacă îşi vor ignora rosturile.
Care sunt riscurile la care sunt expuse interesele naţiunii române prin desconsiderarea propriei istorii?
Acestea pot duce până la noi amputări teritoriale în virtutea unei argumentări istorice ostile generatoare a unui curent de opinie, a se vedea cazul recent Kossovo (regiune în care respiră istoria Serbiei) care sfidează orice concept de drept istoric în favoarea etnicului. Or, teza moldovenistă are drept scop declarat tocmai dezintegrarea teritorială a României şi reunirea Moldovei istorice – de la Nistru la Carpaţi – într-un stat independent, de dorit un satelit al Moscovei.
Din acest punct de vedere, un gest patriotic ar fi să ne aşezăm întru apărarea dreptului nostru istoric iar în puterea oricăruia dintre noi stă apărarea valorilor noastre culturale materiale şi imateriale, cele care vor da greutate argumentului în eventualele momente de cumpănă. Distrugerea lor sau asistarea indiferentă la pierderea iremediabilă a valorilor noastre culturale constituie un act de suicid naţional.de Vitalie Josanu
