OBSERVAŢII JURIDICE LEGATE DE REGIMUL MONUMENTELOR ISTORICE

Declasarea monumentelor istorice

În conformitate cu art. 18 din OG 43/2000 monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice clasate în Lista Monumentelor Istorice sunt înscrise în repertoriul arheologic naţional. Indirect, art. 3 lit. a din Legea 422/2001 – care dă definiţia monumentului istoric – stabileşte că prin acest termen mai trebuie înţeles şi terenul aferent imobilului clasat. Altfel spus, orice intervenţie asupra acestuia se consideră intervenţie asupra monumentului istoric şi fapta neautorizată constituie infracţiune, sancţionată de art. 54 din Legea 422/2001, art. 92 din Legea 182/2000, art. 25 alin. 1 din OG 43/2000 şi art. 217 Cod Penal. Sunt câteva dintre elementele pentru care legiuitorul instituie o metologie de avizare a intervenţiilor la monumentele istorice de către MCCPN sau instituţiile sale deconcentrate. O condiţie obligatorie a avizului – nerespectarea condiţiilor căruia atrage anularea autorizaţiei de construire cf. art. 23 alin. 4 din Legea 422/2001 – este cercetarea arheologică (de cele mai multe ori redusă la cadrul unei supravegheri arheologice, indiferent de importanţa monumentului istoric şi stadiul cercetărilor asupra acestuia). Din păcate, legea nu conferă acest act de autoritate specialiştilor MCCPN.

Prin urmare, în termeni juridici, imobilul clasat nu este doar monument istoric ci şi sit arheologic. În ultima vreme se constată o balanţă mult înclinată în favoarea declasărilor de monumente decât introducerea unora noi şi nu este vorba aici despre o procedură mai simplă cât – probabil – de un consens mai larg. Trecând peste o eventuală analiză a cauzelor degradării monumentelor istorice, am avut ocazia să ridic o problemă la care cei care se ocupă de declasare au ridicat din umeri: Monumentul istoric, terenul aferent acestuia, zona sa de protecţie (100 m de la limita exterioară în municipii şi oraşe, 200 m în mediul rural, 500 m în afara localităţilor, cf. art. 10 din Legea 5/2000 şi art. 59 din Legea 422/2001) sunt perimetre apărate de lege şi supuse cercetării arheologice. Dacă un monument istoric se declasează pentru că nu mai există, a fost ras de pe suprafaţa pământului, acesta este scos automat şi din repertoriul arheologic naţional? De ce totuşi în cazul declasărilor de monumente istorice nu se ţine cont şi de acest aspect, având în vedere că doar descărcarea de sarcină arheologică este actul prin care este anulat regimul de protecţie stabilit anterior şi prin care terenul poate fi redat activităţilor umane curente, vezi art. 5 alin 3 din OG 43/2000?

Clasarea monumentelor istorice

Legiuitorul a instituit reglementări mai mult sau mai puţin clare – în orice caz întotdeauna perfectibile – privind regimul de protecţie a monumentelor istorice, obiective clasate în patrimoniul cultural naţional şi publicate în Lista Monumentelor Istorice. Firesc ar fi ca această listă să cuprindă toate obiectivele ce întrunesc desigur condiţiile de clasare iar în acest sens orice iniţiat poate aduce destule exemple de omisiuni, de la judeţ la judeţ, în funcţie de nivelul de pregătire şi seriozitatea de care a dat dovadă specialistul care a efectuat propunerile de clasare. Din păcate nici măcar termenul de susceptibil nu mai există pentru a se putea interveni în favoarea acestor edificii „scăpate din vedere”. Astfel, una dintre cele mai vechi şcoli din Tg. Neamţ, cartierul Humuleşti, un splendid edificiu neoclasic de sf. de sec. XIX, cu turn – aflat în faţa Bisericii „Sf. Nicolae” unde a fost şcolit Ion Creangă şi aceasta neclasată - a fost practic desfiinţat de constructori. Modificări nepermise au fost executate recent şi asupra unui alt edificiu neoclasic târgnemţean, din primul deceniu al sec. XX, Şcoala româno-israelită, aflat în faţa Şcolii Domneşti (actualmente Muzeul de Istorie şi Etnografie). Au dispărut coloanele de la intrare precum şi frontonul întrucât probabil ridica destule probleme pentru refacerea acoperişului. Dacă intrăm pe tărâmul edificiilor religioase, exemplele curg cu nemiluita. În faţa unor asemenea intervenţii neortodoxe rămânem cu gustul amar al neputinţei. O neputinţă îngăduită de lege şi de cei care – aşa cum recunosc pe la colţuri – „nu au dorit să se încarce cu un mare număr de obiective protejate”, cu tot atâtea probleme.

Un alt element care, în prezent, scapă normelor juridice în vigoare este acela al protejării vetrelor istorice. Pentru medievişti această omisiune este o dramă întrucât se constată arheologic o continuitate a aşezărilor urbane şi adesea rurale din evul mediu până în prezent. O posibilitate accesibilă de delimitare în Planurile Urbanistice Generale a acestor arii ar fi conturul dat de localizarea imobilelor de până la finele sec. XIX. Multe dintre nucleele medievale sunt situate în zone centrale şi ultracentrale ale aşezărilor contemporane, pe terenuri destul de atractive pentru investitori, în ciuda preţurilor destul de ridicate. În perspectivă pierderile se vor constata nu doar în domeniul arheologiei medievale – prin bulversările, adesea necontrolate ale siturilor - ci presupun şi o supraaglomerare până la blocaj a centrului, dată de concentrarea prestatorilor de servicii şi a instituţiilor publice (vezi cazul Bucureştilor), anacronismul şi depersonalizarea mobilierului urban. Din păcate de cele mai multe ori nu se constată la nivelul compartimentelor de arhitectură o concepţie de conservare a zonelor urbane, aferente fiecărei perioade istorice în parte, printr-o tendinţă de dezvoltare polinucleară şi ridicarea periferiilor.

Este adevărat că multe monumente istorice se află în perimetrul vetrelor istorice, însă acestea acoperă suprafeţe limitate datorită zonelor lor de protecţie, cu observaţia că autorităţile publice locale de a face ajustări proprii prin PUG-uri şi PUZ-uri. Lipsa unor forme de protecţie juridică de acest gen a dus la bulversarea unui important sector reprezentând vatra oraşului Târgu Neamţ, cartierul Ţuţuieni, acolo unde s-a descoperit o sobă medievală datată pe baza unei monede în anul 1395 iar în apropiere se află Biserica „Sf. Nicolae” (obiectiv neclasat!), la care a fost preot Gh. Creangă, unchiul marelui povestitor.

Metodologia de evaluare a pagubelor

Este adevărat că monumentele şi siturile arheologice sunt inestimabile, având în vedere că acestea reprezintă legitimaţia istorică a unei naţiuni. Cu toate acestea, în cazul unor agresiuni asupra acestora instanţa trebuie să aibă un oarecare reper care să ajute la stabilirea gravităţii faptei, pentru a fi sancţionată ca atare. Altfel spus, o expertiză care să evalueze prejudiciul produs. Câţiva dintre arheologii experţi care au răspuns solicitării de evaluare a distrugerilor produse unor monumente istorice au avut neplăcuta surpriză de a fi afundaţi într-un şir de calcule – care pe undeva exced domeniul lor principal de pregătire – de la materiale până la costurile de refacere. După o asemenea experienţă, au recunoscut că este o procedură ruptă de realitate şi – în felul în care este concepută – nu poate fi îndeplinită în totalitate de un arheolog. Pe de altă parte, având în faţă exemplul comisiilor zonale, există riscul pierderii unui alt teren în care contribuţia arheologilor este mai mult decât necesară. Un arhitect sau un inginer constructor nu va fi în stare să estimeze cea de a doua componentă valorică, imaterială, a unui monument sau sit arheologic şi anume: valoarea istorică. Între noi fie vorba, valoarea este subiectivă ce poate varia de la specialist la specialist dar aceasta ţine de competenţa arheologului. Pentru a evita riscul anulării reciproce a expertizei oferite independent de doi experţi arheologi într-un singur caz, există soluţia instituirii unor bareme de evaluare, specifice fiecărei categorii de clasare, tezaur sau fond. Altfel spus, expertul trebuie să se pronunţe în termeni precum colaps, precolaps, distrugere remediabilă. În funcţie de categoria de clasare şi starea constatată a imobilului se pot stabili valori standard, de la suma până la suma, o marjă care permite expertului să includă alte elemente precum suprafaţa obiectivului, vechimea, starea de conservare de dinaintea intervenţiei ilegale etc.

Stare imobil	Categorie imobil
	A (tezaur)	B (fond)
colaps
precolaps
Distrugere parţiala