La saună, la Biserica «Adormirii Maicii Domnului» de la Orheiul Vechi?

Situl istorico-natural de la Orheiul Vechi este mărgăritarul cultural al R. Moldova, despre importanţa căruia s-a scris şi discutat în ultimii ani destul de mult. Discuţiile au avut loc mai mult în contextul pregătirii dosarului de înscriere a acestuia în Lista mondială a monumentelor UNESCO, lucru care, din păcate, nu s-a întâmplat.

Motive sunt multe, dar unul dintre principalele a fost atitudinea iresponsabilă a guvernării comuniste, care nu a ştiut sau nu a dorit să folosească «favorul» oferit de UNESCO după vizita preşedintelui acestei instituţii internaţionale la Chişinău. Astfel, problema înscrierii Orheiului Vechi în lista siturilor mondiale rămâne una deschisă.

Orheiul Vechi se confruntă însă cu un şir de probleme ce ţin de administrarea, amenajarea şi valorificarea acestui important sit turistic şi cultural. Printre aceste probleme se numără şi relaţia instituţiilor statului cu Mitropolia Moldovei care, în 1997, abuziv a preluat controlul asupra Bisericii «Adormirea Maicii Domnului» şi asupra Mănăstirii rupestre «În Peşteră». Tentativele feţelor bisericeşti de a justifica «dreptul istoric» asupra acestor monumente s-au soldat cu succes, chiar dacă instituţiile judecătoreşti au acordat acest drept Ministerului Culturii. Mitropolia Moldovei nu a dorit să se conformeze acestei decizii. Mai mult ca atât, a intervenit în structura şi planimetria bisericii şi mănăstirii prin construcţii contemporane — trepte de beton, amplasarea uşilor, geamurilor şi podelei în mănăstire prin deteriorarea spaţiilor istorice. Un exemplu în acest sens sunt lucrările de construcţie în cadrul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului» (Foto 1) care, prin elementele arhitecturale şi culorile contemporane, au transformat acest lăcaş de cult într-un «Disneyland moldovensc». Personalul mănăstirii a construit fără autorizare un zid în jurul bisericii, care mai degrabă arată ca o fortificare a unei cetăţi medievale decât ca un gard obişnuit al unei biserici. Aici apare simpla întrebare: de ce a trebuit un asemenea zid în jurul unui lăcaş de cult, care prin destinaţia lui trebuie să fie deschis pentru vizitatori? Cu atât mai mult cu cât tradiţia bisericilor fortificate nu este caracteristică pentru regiunile istorice ale Moldovei. Şi amenajarea intrării în ograda bisericii a fost realizată contrar normelor de ocrotire a patrimoniului cultural. Elementele de arhitectură şi amenajare a landşaftului se suprapun peste urmele palisadei cetăţii getice, care este una dintre cele mai reprezentative cetăţi antice din spaţiul est-carpatic din sec. IV—III a.Chr.

Uitându-mă la aceste ziduri masive, m-am întrebat — este biserica şi personalul acesteia expus vreunui pericol sau are ceva de ascuns preotul în ograda bisericii? După o vizită recentă la Butuceni am găsit răspunsul la această întrebare. În spatele bisericii, călugării au amenajat o construcţie cu WC (Foto 2), indiscutabil, lucru necesar. Dar, ca să vezi «minune», în cadrul acestei construcţii ei au mai amenajat şi o SAUNĂ?!, care în timpul vizitei era în plină pregătire pentru a fi folosită. În ograda bisericii fiind şi o maşină luxoasă, probabil a vreunui «sărman preot» din cadrul Mitropoliei. Nu pun la îndoială necesitatea unei băi în cadrul mănăstirilor, pentru asigurarea condiţiilor de igienă, dar chiar aici ?!, pe vârful stâncii de la Orheiul Vechi, cred că e un lucru ieşit din comun!

În urma acestor intervenţii, feţele bisericeşti au încălcat un şir de norme legale privind protecţia patrimoniului istoric al R. Moldova. Cea mai gravă fiind ştirbirea originalităţii monumentului istoric şi utilizarea lui în alte scopuri decât cele culturale.

Ar fi logică o întrebare adresată ministrului actual al Culturii: va fi oare tras cineva la răspundere pentru astfel de fapte? Sau poate feţele bisericeşti sunt scutite de răspunderea în faţa legii?

Sergiu Musteaţă

 sursa

http://www.zdg.md/social/la-sauna-la-biserica-adormirii-maicii-domnului-de-la-orheiul-vechi

CREANGĂ ŞI PSEUDO-CREANGĂ

 

Într-un raport dat după asistarea la examenul de sfârşit de an la şcoala nr. 2 din Sărărie, institutorul Ion Creangă vorbeşte despre importanţa învăţământului primar, cu accent pus în special pe clasa I primară, pe care o numea „cheia şi lăcata instrucţiei primare, şi aceasta, temelia pe care se razămă întregul învăţământ”, idee pe care o preluase de la înaintaşul şi unul din cei mai importanţi mentori spirituali ai săi, Isaia Teodorescu[1], mai cunoscut sub numele de Popa Duhu. Dacă luăm în considerare aprecierea de care s-a bucurat abecedarul întocmit de Creangă în 1868, Metoadă nouă de scriere şi cetire pentru usul clasei întîi primare - fiind singurul manual de acest fel care a circulat în şcolile româneşti până prin 1888 - considerăm că opiniile sale în acest domeniu sunt demne de luat în seamă. De la prima ediţie a Metodei, Creangă a căpătat recunoaşterea şi – pe lângă performanţele literare - este aşezat printre marii metodişti ai României moderne.

De altfel, în 1876, M. Eminescu, în calitate de membru al Comisiei pentru exeminarea cărţilor didactice, a trimis ministrului Cultelor şi Instrucţiei Publice un raport asupra unui alt manual semnat de Creangă, Povăţuitoriu la cetire prin scriere, în care scria: „Deosebirea între metoda propusă de această broşură si învăţarea rutinară şi mecanică, precum se profesează ea în genere în şcoalele noastre, este deosebirea dintre învăţămîntul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorărei de lucruri, neînţelese de copii şi este deosebirea dintre pedagogie şi dresură”[2].    

Mihail Sadoveanu, cel care a studiat în clasa I primară după metoda didactică propusă de Ion Creangă în abecedarul său, îşi amintea acest moment cu mare plăcere: „Acum, cu bătăi de inimă, înţelegeam că am găsit cheia care deschide taina cetirii. Cum am ajuns acasă, m’am îngheboşat asupra cărţuliei mele şi am izbutit odată să scot din ceaţă Ursul păcălit de vulpe şi Acul şi barosul, povestirile pentru copii ale lui Creangă, dela sfârşitul vechiului şi uitatului său abecedar”[3].

Ironia sorţii, acelaşi Ion Creangă, remarcat încă din 1867, ca învăţător de Mihai Eminescu - pe atunci revizor şcolar - în timpul unei inspecţii, în care dascălul le povestea copiilor la ore Capra cu trei iezi, este aproape eliminat din abecedarele româneşti. Din păcate, programa şcolară se pare că i-a uitat pe clasicii literaturii române; autori precum Creangă, Eminescu, Sadoveanu, Caragiale ş. a. au fost, încet-încet, înlocuiţi cu alte nume necunoscute, scriitori de ocazie care au ca singur merit alcătuirea unor simple texte „de manual”, multe dintre acestea nerespectând nici o normă literară sau lingvistică.

            Ion Creangă a scris o serie de povestiri didactice în folosul şcolarilor din clasele I-IV. Printre acestea se numără, în afară de cele deja menţionate mai sus, Inul şi cămeşa, Prostia omenească, Punguţa cu doi bani, Fata babei şi fata moşneagului, Povestea unui om leneş. Acestea sunt pilde moralizatoare în care sunt puse în antiteză forţele binelui şi răului şi, aşa cum e firesc, binele întotdeauna învinge răul, căci resortul care îl pune în mişcare este însăşi Divinitatea. În aceeaşi categorie se înscriu şi cele câteva poezii cu care a debutat scriitorul: Păsărica în timpul iernii, Nu lucrezi, n-ai ce mânca! şi Ia! Clopoţelul sună! Aşadar, în timpul orelor de clasă, diaconul-învăţător Creangă îşi continua misiunea de educare a tinerelor generaţii şi îndreptare a lor spre calea cea dreaptă, chiar şi după ce fusese eliminat din cler, în 1872.

            În prezent, scrierile semnate de Creangă se regăsesc doar pasager în manualele ciclului primar. În cadrul învăţământului preşcolar, situaţia e aceeaşi. Doar pasiunea unor educatori faţă de opera marelui  povestitor face ca, în timpul orelor de la grădiniţă, copiii să afle câte ceva despre Capra cu trei iezi sau Punguţa cu doi bani. Totul se leagă, deci, de conştiinţa educatorilor. Norocul noilor generaţii de astăzi este acela de a creşte alături de părinţi sau bunici care au învăţat despre Creangă, l-au citit şi l-au iubit, astfel că mulţi află poveştile lui încă din familie.      

Există însă şi cadre didactice ce tolerează studierea pseudo-operei lui Creangă. În ultimii ani, au apărut o serie de scrieri care încearcă o modernizare a poveştilor sale. Aşa se face că, la întrebarea „copii, unde s-a ascuns iedul cel mic al caprei pentru a scăpa de lup?”, răspunsul surprinzător este următorul: „în ceas!” Iată că acei „epigoni”, care urmăresc scoaterea de profit din publicarea unor texte de valoare discutabilă, s-au încumetat să răstălmăcească până şi capodopere literare, îmbrăcându-le într-o carcasă modernă care nu atrage câtuşi de puţin cititorul către lectură. Probabil ceea ce nu au înţeles încă aceşti autori este că, rupându-l pe Creangă de tradiţie, modernizându-l, savoarea operei sale se pierde. Tradiţia face parte din scrierile sale la fel ca limbajul autentic moldovenesc, ca umorul debordant şi, mai ales, ca oralitatea sa, fără de egal în literatura română. Fără toate acestea, nu putem vorbi de opera lui Creangă.

            La fel se întâmplă în cazul cursului primar. În clasa I, un singur text semnat de humuleştean este trecut în manual: Păsărica în timpul iernii, de aceea copiii rămân cu vaga impresie că autorul este, de fapt, un mare poet. În clasa a doua, apare Povestea unui om leneş, dar nu un fragment din textul original, ci o repovestire, un fel de rezumat care transmite elevilor subiectul poveştii, într-un limbaj sec, lipsit de savoare, convenţional, de ziar.

Ciudat sau nu dar parcă o tendinţă asemănătoare de „modernitate” se observă şi la examenele de capacitate sau bacalaureat, atunci când elevii sunt puşi să analizeze fragmente banale, departe de ceea ce s-ar putea ridica la un nivel admisibil de licenţă literară. Departe de orice justificări şi intenţii nobile, autorii acestor epurări literare din şcolile noastre dau senzaţia că lucrează exact la temelia fiinţei noastre naţionale. Parcă se vrea a ne convinge, dacă nu pe noi, cel puţin pe generaţiile următoare, că suntem un popor fără geniu literar, lipsit de tradiţii, fără obiceiuri, depersonalizat, numai bun de asimilat într-o lume a Europei, în care totuşi, aspiraţiile şi mândria naţională sunt valori net superioare năzuinţelor pantagruelice cărora suntem învăţaţi a le da prioritate în prezent.   

            Până în clasa a patra, studierea lui Creangă lasă mult de dorit şi toate aceste texte pe care el le-a destinat copiilor de la „vârsta cea fericită” se pierd în uitare. De aici, trecerea se face, brusc, către Amintiri din copilărie, operă pe cât de frumoasă, pe atât de dificilă în unele locuri.

            Studiind cu atenţie Amintirile..., se observă că, atât tematica, cât şi limbajul, sunt ordonate cronologic: în partea întâi, este povestită viaţa din primii ani de şcoală, la Humuleşti şi Broşteni, cu năzbâtiile specifice acelei vărste de 8-10 ani: calul bălan, prinsul muştelor cu ceaslovul, caprele Irinucăi; urmează apoi partea a doua, care marchează perioada dintre 10-14 ani, unde alte întâmplări se derulează, în acord cu schimbarea anilor: la cireşe, la scăldat, pupăza din tei, la urat, smântânitul oalelor; partea a treia înregistrează o schimbare de registru: odată cu înscrierea la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ şi, apoi, plecarea la Fălticeni, se trece la perioada adolescenţei, în care întâmplările hazlii se leagă de petrecerile pe care le dădeau şi farsele făcute unul altuia, în timp ce ultima parte marchează desprinderea de copilărie şi trecerea către maturitate.

            Fiecare capitol este realizat cu asemenea mijloace artistice şi de limbaj încât să fie înţeles de copii diferit, pe măsura înaintării în vârstă. Prin urmare, elevii din şcolile româneşti nu pot fi lipsiţi de savoarea şi privilegiul de a lua contact cu primele învăţături ale vieţii, prin hazul şi ironia dascălului Creangă şi pot să descopere această capodoperă a lui Creangă în mod treptat, ţinându-se cont, în acelaşi timp, de modificarea perioadelor de creştere acum faţă de în urmă cu aproximativ două sute de ani. Astfel, studierea Amintirilor... trebuie să se facă treptat, din clasa întâi până într-a patra - primele două părţi - urmând ca la ciclul II să fie citit şi analizat restul textului.

            Un alt aspect al problemei se referă la rostul povestirii la ore pe care Creangă îl practica adesea, mai ales când observa diminuarea atenţiei elevilor.  Iată ce nota cu fineţe unul dintre foştii săi învăţăcei: „Lecţiile făcându-le cu dor de lumină, erau foarte atrăgătoare, aşa că de atenţie nu se  plângea. Când vedea copiii obosiţi le spunea câte o istorioară de se stricau băieţii de râs şi apoi începeau munca cu mai multă plăcere”[4]. În comparaţie, în prezent, în şcolile româneşti, dacă învăţătorul vede copiii neatenţi, le pune un casetofon cu muzica, ei se agită puţin şi relaxarea e gata. Cadrul didactic a fost şi încă mai reprezintă un model pentru tinerii şcolari, mai ales la vârsta desprinderii de căminul părintesc. Prin urmare, dacă învăţătorul le oferă exemplul unei lecturi atractive (şi ce poate fi mai atractiv pentru un copil de 8-12 ani decât o poveste de Ion Creangă?!), mai târziu ei se vor îndrepta singuri către bibliotecă, microbul curiozităţii de a căuta în cărţi fiindu-le deja indus.

            După cum se ştie, cultura este cartea de vizită a unei naţii. Astfel, literatura, ca parte componentă a manifestărilor culturale, este reprezentată prin scriitorii săi cei mai de seamă. Aceştia s-au impus în critica literară deoarece, printre temele abordate în scrierile lor, se regăsesc promovarea conştiinţei naţionale, iubirea de ţară şi cunoaşterea istoriei neamului din care fac parte. Prin urmare, educaţia ar trebui să se axeze în primul rând pe studierea acestor autori.

            Părintele Iustin Pârvu, binecunoscutul stareţ al mănăstirii Petru-Vodă din judeţul Neamţ, spunea: „Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. (...) Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenţia să rezişti în faţa loviturilor prezentului şi viitorului?”[5]. Când vom şti să acordăm atenţia cuvenită respectării trecutului şi vom promova ceea ce este specific românesc, refuzând să împrumutăm de la alţii „modernismul” exacerbat, îi vom ajuta într-adevăr pe copiii noştri să se simtă aici, în Ţara lor, Acasă.  

 Rocsana Josanu

   

RÉSUMÉ

          Le plus grand conteur roumain, Ion Creangă, qui a vécu entre 1837-1889, a été aussi un des plus importants méthodistes de la Roumanie moderne.

            En 1868, il a publié Méthode nouvelle d’écriture et de lecture pour la classe premiêre, considéré le premier abécédaire roumain moderne en graphie latine. Dans ce livre d’école, il a remplacé l’ancienne méthode de la mémorisation mécanique par une autre, nommée „scriptolègue”, basée sur l’intuition et la pensée.

            À la même occasion, Creangă a écrit quelques contes didactiques très utiles pour l’éducation des élèves: La chèvre et les trois chevreaux, Le conte du porc, La fille de la vieille et la fille du vieux, La sottise humaine, Le lin et la chemise et d’autres. Malheureusement, à présent ses écrits, d’une grande valeur littéraire, manquent presque du tout des livres d’école roumains; leurs pages sont envahies par d’autres textes sans aucune saveur, signés par des auteurs d’occasion.

            Il paraît que le but des spécialistes du ministère de l’enseignement roumain est de „moderniser” complètement ce domaine en rennonçant aux traditions, au spécifique national et à l’histoire, même littéraire.

            Dans la littérature roumaine, il y a une série d’écrivains renommés et appréciés, parmi lesquels I. Creangă, le poète M. Eminescu, le romancier M. Sadoveanu e. a. qui ont lutté en écrit pour le progrès de leur nation. Par la suite, pour que le peuple roumain garde sa souvéraineté à l’avenir, ce produit importé qui s’appelle „modernisme exacerbé” doit être remplacé par les valeurs anciennes authentiques, qui sont une riche carte de visite dans le monde.

---

[1] Ion Creangă în amintirile contemporanilor, ed. îngrijită de Daniel Corbu, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2006, p. 134.

[2] Ion Creangă. Documente, ed. îngrijită de Gh. Ungureanu, Ed. Pentru Literatură, 1964, cap. Facsimile.

[3] I. D. Marin, Pedagogia lui Creangă, Ed. Cugetarea – Georgescu Delafras, Bucureşti IV. – Strada Popa Nan, 21, p. 49.

[4] Mihai Lupescu, Amintiri despre Creangă, în Ion Creangă în amintirile contemporanilor, ed. îngrijită de Daniel Corbu, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2006, p. 134.

[5] Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovniceşti, ed. a II-a, îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, Ed. EIKON, Cluj-Napoca, 2010, p. 9.

ÎN ROMÂNIA CELOR TREI GRANIŢE

 

Clasa politică românească din România şi Republica Moldova, deşi se află într-o etapă de deschidere care revigorează fiorii amorţiţi din anul 1990, are de recuperat încă multe capitole prin care istoria vitregă şi unele figuri politice de tristă amintire - străine şi autohtone - ni le-au provocat. Teritoriul istoric românesc, cel cunoscut şi sub sintagma de carpato-dunăreano-pontic este fărâmiţat în urma odiosului Pact sovieto-german (Ribbentrop-Molotov), din septembrie 1939, deşi unitatea geografică şi etnică a spaţiului rezistă în cele mai simple structuri şi manifestări sociale. 

În fond, spiritul popular are o statornicie recunoscută faţă de valurile novatoare ale modernismului. Nu aceeaşi rezistenţă se poate vedea la mulţi dintre cei care pretind a face parte dintre elite, în mod ciudat acestea - politice, literare, ştiinţifice chiar - ajung să dea prioritate mai curând unor necesităţi zilnice fizilologice (ca să nu zic animalice), egoiste. Avusesem ocazia să aud cu toată surprinderea un eminent profesor de istorie care s-a trezit vorbind că pentru el personal nu contează problemele şi interesele naţionale - chestiuni romantice - principalul pentru domnia sa este să aibă burta şi buzunarele pline la timp. Mă întrebam şi l-am rugat atunci să mă dumirească răspunzăndu-mi cum se deosebeşte de un bou, întrucât necesităţile lui şi ale animalului sunt - în esenţa lor - cam aceleaşi, în ambele cazuri nefiind vorba, desigur, de ceea ce numim CONŞTIINŢĂ.

Basarabia, cea înghesuită "ca un strugure pe harta Uniunii" cum glăsuia un vers dintr-o poezie imperialist-sovietică, era considerată pierdută de mulţi "cunoscători obiectivi" (tot din categoria celor fără conştiinţă naţională). Faptul că reintrase o lungă perioadă sub cizma Moscovei, prin "patriotul maldavan" Voronin, era pentru aceştia un indiciu că românii basarabeni nu mai pot de dorul defunctului URSS şi vor să revină cu orice preţ în sânul imperiului totalitar.

Timpul a arătat că lucrurile nu stau chiar aşa şi evenimentele din 7 aprilie 2009 au readus în atenţia lumii o pulsaţie românească neaşteptat de vie şi puternică, venită mai ales din mijlocul unei generaţii care abia se născuse în 1989. Este vorba despre o generaţie în plină înflorire, care în viitorul apropiat va determina - în mod implicit - orientarea unionistă a Republicii Moldova. Din păcate, "pragmatismul" unor politicieni riscă să producă dezamăgire sau chiar demobilizare civică dar bucură acel firesc din vocile tinerilor din "generaţia twiter", atunci când afirmă ceea ce unii mai cărunţi spuneau cu oarecare precauţie: "suntem români şi vorbim româneşte". Asemenea lucruri înseamnă enorm de mult în Republica Moldova şi nu poate fi explicat în cuvinte simple pe înţelesul unor "comentatori" inteligenţi şi obiectivi de talia lui Valentin Stan - laptop sau Mugur Ciuvică.
Dacă unii par atât de impresionaţi de încăpăţânarea unora de a folosi predilect limba rusă, aceasta este o chestiune ce nu se rezolvă într-o zi. Chiar dacă aflăm mai des exemple de genul acelui îndrăzneţ primar din or. Vulcăneşti care a returnat o petiţie scrisă în rusă motivând că ar fi scrisă într-o limbă pe care nu o cunoaşte, să nu ne aşteptăm într-o schimbare radicală şi imediată. La câteva zile după ce am citit ştirea în presă am trecut prin Vulcăneşti şi am oprit la un magazin unde o tânără vânzătoare mi-a cerut să-i comunic în limba rusă. Deşi înţelesesem foarte bine şi puteam trece po russki i-am spus româneşte că nu ştiu ruseşte şi... am lăsat-o să-şi vândă marfa doar vorbitorilor de limbă rusă. Altfel spus, nu este nevoie doar de o atitudine din partea autorităţilor, ci şi de o implicare activă şi demnă a societăţii.

Dacă despre Republica Moldova auzim ceva veşti - e adevărat destul de sterile şi rarefiate în mass media bucureşteană - despre cele trei raioane de sud ale Basarabiei şi Bucovina de Nord ştirile sunt şi mai sărace. Reamintesc aici că Bucovina de Nord - cu oraşul Cernăuţi şi cetatea Hotinului - şi judeţele din sud - altfel spus ieşirea la mare a Moldovei istorice, cu oraşele Cetatea Albă, Chilia, Bolgrad şi Ismail - sunt teritorii româneşti smulse de ruşi la 28 iunie 1940 într-un corp comun cu teritoriul actual al Republicii Moldova. Întreg acest teritoriu dintre Prut şi Nistru, până la Marea Neagră şi Carpaţi era numit de sovietici Basarabia - deşi din punct de vedere istoric această denumire se referă mai mult la împrejurimile Chiliei şi Izmail, stăpânite la cumpăna sec. XIV-XV de dinastia basarabilor - şi a fost recuperat de armatele române în iunie 1941.

La 23 august 1944, Basarabia dinre Prut şi Nistru a fost ocupată de trupele sovietice după care Stalin a decis să facă un cadou RSS Ucrainene care îşi adjudeca astfel Bucovina de Nord şi ţărmul moldovenesc al Mării Negre cu cele trei judeţe sudice. Căderea imperiului sovietic în 1991 şi recunoaşterea internaţională a republicilor post sovietice nu a determinat reconstituiri teritoriale, astfel încât Ucraina a rămas în continuare stăpână pe aceste teritorii. Şi nu doar că a rămas, dar conştiente de fragilitatea bazei juridice în care Ucraina a ajuns să stăpânească teritorii străine, autorităţile ucrainene se află într-o permanentă defensivă şi ideologie justificativă. Este adevărat că şi situaţia politică actuală în Ucraina nu este dintre cele mai roz pentru poporul ucrainean propriu-zis, revenit pe poziţia secundară în raport cu minoritatea rusă revanşardă şi agresivă. Mi-a fost dat să văd pe un post tv din Odessa - de un naţionalism care în România ar fi fost calificat imediat drept şovinism - emisiuni de edificare a patriotismului ucrainenilor... în limba rusă. Iuşcenko beneficia de cele mai josnice calificative, mai ales că în vremea sa Ucraina a pierdut platoul continental din jurul Insulei Şerpilor. Se temeau respectivii jurnalişti că şi viitorul peticului de pământ aflat în gura Dunării ar putea fi recuperat de România "hrăpăreaţă" şi zâmbeam amar ştiind cât de superficială le este îngrijorarea... . O altă emisiune exalta limba ucraineană şi îi îndemna pe oameni să-şi apere limba şi cultura - prezentarea fiind de asemenea în rusă - doar că această cultură era îmbrăcată într-un înveliş slav, adjudecat mai mult în favoarea Rusiei. Ziceau că autorităţile ucrainene din regimul anterior au comis o crimă prin faptul că şi-au permis să treacă limba şi literatura rusă în categoria liba şi literatura străină. Era atât de evidentă ciudăţenia încât însuşi realizatorul emisiunii "patriotice" s-a simţit nevoit să le spună ucrainenilor ca emisiunea este realizată în limba rusă pentru că Ucraina trebuie să fie o ţară în care minorităţile trebuie să trăiască în pace şi bună înţelegere... .

În oraşul Cetatea Albă, centru istoric de importanţă capitală pentru Ţara Moldovei, se văd peste tot urme ale perioadei României Mari, mai ales prin somptuoasele clădiri în stil neoclasicist, atat de familiar. Populaţia vorbeşte cu prioritate ruseşte şi pare a fi de o educaţie rar întâlnită. Pot spune că - deşi venitul pe cap de locuitor este mai mic decât în România - nu am avut ocazia să vad vreun cerşetor prin oraş şi în orice altă parte . În trafic, poate şi din cauza că în Cetatea Albă sunt relativ puţine automobile, nu am văzut înjurături şi claxoane disperate ale şoferilor, deşi erau destule situaţii "recomandabile". Pentru un proaspăt cetăţean al UE, venit dintr-o arie de civilizaţie spre care aspirasem renunţând fără resentimente şi la lucruri pentru care multe popoare - "naţionaliste" de felul lor - preferă să se abţină, mi s-a părut de-a dreptul ciudat să trec pe lângă vreun local din parcuri sau oraş fără să-mi simt timpanele agresate. Şi să nu creadă cineva că - deşi este un oraş de aproximativ 50 000 locuitori, cu populaţie îmbătrânită - sunt lipsiţi de atitudine civică. Dimpotrivă, citeam în presa locală despre o atitudine de protest a orăşenilor Cetăţii Albe care s-au baricadat în sediul primăriei la finele anului trecut şi nu au vrut să părăsească imobilul decât după insistente negocieri care au durat vreo patru zile. Motiul care i-a făcut să se revolte a fost scumpirea nejustificată a cheltuielilor de întreţinere! 
Mai citeam că tineretul preferă să părăsească oraşul din cauza lipsei locurilor de muncă şi a unor perspective în contextul numărului mare de "ligotnici" - adică o masă de asistaţi social şi beneficiari de tot felul de gratuităţi, rămaşi din vremea ocupaţiei sovietice. Oricum, în ciuda acestor atitudini, deloc pasive pe plan social, oamenii sunt paşnici şi binevoitori. O deschidere rar întâlnită şi o disponibilitate reală a oricărui localnic interpelat de a te îndruma spre diverse amplasamente din oraş. 
Am remarcat şi aspecte negative printre care mulţimea gunoaielor neridicate îngrămădite pe lângă pubele - semn al preceperii autorităţilor publice locale - dar şi o goază de pet-uri, sticle de bere şi ambalaje presărate de jur-împrejurul fortificaţiei medievale. Dimineaţa văzusem o echipă de voluntari ecologişti care adunau de zor urmele de bun simţ lăsate de alţii. Monumentul istoric în sine este supus unei uzuri şi degradări fără a vedea urmele vreunui proiect de restaurare, o situaţie destul de familiară şi în dreapta Prutului "europenizată", deşi aş fi nedrept dacă nu atrag atenţia că este vorba aici despre sume de bani enorme, întrucât ansamblul fortificat se întinde pe o suprafaţă de 9 ha iar lungimea totală a zidurilor este de 2 km.

Perioada românească din 1918-1944 - fără a vorbi despre cele din veacul XIX - este comprimată de publicaţiile de popularizare din Ucraina în cel mult o frază. Cel puţin, am văzut pe undeva că oraşul datorează acestei etape un nou avânt cultural şi economic precum şi faptul că în vremea celui de-al II-lea Război Mondial, comandamentul român s-a opus categoric dispoziţiilor Fuhrer-ului de a extermina populaţia evreiască din Cetatea Albă. Drept urmare, susţin aceleaşi surse, ofiţerii SS au procedat ei înşişi la executarea ordinului, alături de evrei fiind împuşcaţi şi ofiţerii români găsiţi vinovaţi. Pentru perioada medievală românească, deşi a durat cam tot atât de mult cât a durat cea turcească, pot fi găsite câteva trimiteri expeditive în care măcar se recunoaşte că puternica fortificaţie a fost ridicată de voievozii Ţării Moldovei. Puteţi găsi în schimb destulă informaţie fantezistă legată de perioada slavă anterioară la Cetatea Albă, din vremea Rusiei Kievene şi care ar fi dat oraşului numele corect, acela de Belgorod.
Toate acestea fac parte din strategia politică ucraineană de consolidare în teritoriile pe care le deţine de jure din 1991, alături de o presiune politică neobosită de deznaţionalizare a minorităţii româneşti - căreia-i spun "moldoveneşti" -, aproape desăvârşită în judeţele de sud şi foarte agresivă în Bucovina de Nord. La acestea se adaugă amenajarea canalului Bystroe, nu neapărat ca o investiţie de strictă necesitate economică, ci mai ales ca pe o operaţiune care - în cazul epuizării argumentelor juridice pentru păstrarea acestui teritoriu primit în dar de Stalin - ar putea constitui un motiv de piedică economică.
Unii poate se întreabă de ce şi-ar mai bate capul diplomaţia şi vârfurile politice româneşti pentru nişte teritorii pierdute, cu populaţie rusificată şi ale cărei sentimente proromâneşti nu au ieşit la suprafaţă. Înainte de toate rămâne argumentul juridic. În 1940 şi 1944 imperiul sovietic nu a întrebat populaţia din teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru dacă vrea încorporarea în URSS, practic raptul s-a făcut fără consultarea oamenilor. Dacă Republica Moldova a fost recunoscută internaţional ca o construcţie statală independentă, subiect de drept internaţional - deşi trecutul său istoric este a unei simple bucăţi de pământ românesc - în cazul Bucovinei de Nord şi judeţelor de sud lucrurile sunt cu mult mai simple. Acestea sunt în continuare teritorii fără personalitate juridică pe plan internaţional iar constituirea şi consultarea vreunor foruri superioare ale acestora nu se impune în virtutea precedentului istoric făptuit de sovietici. Şi nu doar atât: aceeaşi populaţie nu a fost consultată de Stalin dacă doreşte integrarea în Ucraina. Din punct de vedere istoric şi juridic, Bucovina de Nord şi judeţele de sud ale Basarabiei sunt mult mai româneşti decât Transnistria (fără Tighina).
 Chiar şi în prezent, la faţa locului, observam că oamenii sunt mult mai ataşaţi de Chişinău decât de Kiev deşi nu prea văd justificată o atitudine a Republicii Moldova de refacere a teritoriului românesc răpit de ruşi în 1940. Cu toate acestea, nu văd de ce nu ar iniţia autorităţile chişinăuene un asemenea demers, în fond, nu pretindem decât recuperarea moşiei noastre... .
Eu însă m-am simţit dator a lua atitudine, cu puterile mele.

Ioan Voevodeanu