luni, 30 august 2010

CREANGĂ ŞI PSEUDO-CREANGĂ


 

Într-un raport dat după asistarea la examenul de sfârşit de an la şcoala nr. 2 din Sărărie, institutorul Ion Creangă vorbeşte despre importanţa învăţământului primar, cu accent pus în special pe clasa I primară, pe care o numea „cheia şi lăcata instrucţiei primare, şi aceasta, temelia pe care se razămă întregul învăţământ”, idee pe care o preluase de la înaintaşul şi unul din cei mai importanţi mentori spirituali ai săi, Isaia Teodorescu[1], mai cunoscut sub numele de Popa Duhu. Dacă luăm în considerare aprecierea de care s-a bucurat abecedarul întocmit de Creangă în 1868, Metoadă nouă de scriere şi cetire pentru usul clasei întîi primare - fiind singurul manual de acest fel care a circulat în şcolile româneşti până prin 1888 - considerăm că opiniile sale în acest domeniu sunt demne de luat în seamă. De la prima ediţie a Metodei, Creangă a căpătat recunoaşterea şi – pe lângă performanţele literare - este aşezat printre marii metodişti ai României moderne.
De altfel, în 1876, M. Eminescu, în calitate de membru al Comisiei pentru exeminarea cărţilor didactice, a trimis ministrului Cultelor şi Instrucţiei Publice un raport asupra unui alt manual semnat de Creangă, Povăţuitoriu la cetire prin scriere, în care scria: „Deosebirea între metoda propusă de această broşură si învăţarea rutinară şi mecanică, precum se profesează ea în genere în şcoalele noastre, este deosebirea dintre învăţămîntul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorărei de lucruri, neînţelese de copii şi este deosebirea dintre pedagogie şi dresură”[2].    
Mihail Sadoveanu, cel care a studiat în clasa I primară după metoda didactică propusă de Ion Creangă în abecedarul său, îşi amintea acest moment cu mare plăcere: „Acum, cu bătăi de inimă, înţelegeam că am găsit cheia care deschide taina cetirii. Cum am ajuns acasă, m’am îngheboşat asupra cărţuliei mele şi am izbutit odată să scot din ceaţă Ursul păcălit de vulpe şi Acul şi barosul, povestirile pentru copii ale lui Creangă, dela sfârşitul vechiului şi uitatului său abecedar”[3].
Ironia sorţii, acelaşi Ion Creangă, remarcat încă din 1867, ca învăţător de Mihai Eminescu - pe atunci revizor şcolar - în timpul unei inspecţii, în care dascălul le povestea copiilor la ore Capra cu trei iezi, este aproape eliminat din abecedarele româneşti. Din păcate, programa şcolară se pare că i-a uitat pe clasicii literaturii române; autori precum Creangă, Eminescu, Sadoveanu, Caragiale ş. a. au fost, încet-încet, înlocuiţi cu alte nume necunoscute, scriitori de ocazie care au ca singur merit alcătuirea unor simple texte „de manual”, multe dintre acestea nerespectând nici o normă literară sau lingvistică.
            Ion Creangă a scris o serie de povestiri didactice în folosul şcolarilor din clasele I-IV. Printre acestea se numără, în afară de cele deja menţionate mai sus, Inul şi cămeşa, Prostia omenească, Punguţa cu doi bani, Fata babei şi fata moşneagului, Povestea unui om leneş. Acestea sunt pilde moralizatoare în care sunt puse în antiteză forţele binelui şi răului şi, aşa cum e firesc, binele întotdeauna învinge răul, căci resortul care îl pune în mişcare este însăşi Divinitatea. În aceeaşi categorie se înscriu şi cele câteva poezii cu care a debutat scriitorul: Păsărica în timpul iernii, Nu lucrezi, n-ai ce mânca! şi Ia! Clopoţelul sună! Aşadar, în timpul orelor de clasă, diaconul-învăţător Creangă îşi continua misiunea de educare a tinerelor generaţii şi îndreptare a lor spre calea cea dreaptă, chiar şi după ce fusese eliminat din cler, în 1872.
            În prezent, scrierile semnate de Creangă se regăsesc doar pasager în manualele ciclului primar. În cadrul învăţământului preşcolar, situaţia e aceeaşi. Doar pasiunea unor educatori faţă de opera marelui  povestitor face ca, în timpul orelor de la grădiniţă, copiii să afle câte ceva despre Capra cu trei iezi sau Punguţa cu doi bani. Totul se leagă, deci, de conştiinţa educatorilor. Norocul noilor generaţii de astăzi este acela de a creşte alături de părinţi sau bunici care au învăţat despre Creangă, l-au citit şi l-au iubit, astfel că mulţi află poveştile lui încă din familie.      
Există însă şi cadre didactice ce tolerează studierea pseudo-operei lui Creangă. În ultimii ani, au apărut o serie de scrieri care încearcă o modernizare a poveştilor sale. Aşa se face că, la întrebarea „copii, unde s-a ascuns iedul cel mic al caprei pentru a scăpa de lup?”, răspunsul surprinzător este următorul: „în ceas!” Iată că acei „epigoni”, care urmăresc scoaterea de profit din publicarea unor texte de valoare discutabilă, s-au încumetat să răstălmăcească până şi capodopere literare, îmbrăcându-le într-o carcasă modernă care nu atrage câtuşi de puţin cititorul către lectură. Probabil ceea ce nu au înţeles încă aceşti autori este că, rupându-l pe Creangă de tradiţie, modernizându-l, savoarea operei sale se pierde. Tradiţia face parte din scrierile sale la fel ca limbajul autentic moldovenesc, ca umorul debordant şi, mai ales, ca oralitatea sa, fără de egal în literatura română. Fără toate acestea, nu putem vorbi de opera lui Creangă.
            La fel se întâmplă în cazul cursului primar. În clasa I, un singur text semnat de humuleştean este trecut în manual: Păsărica în timpul iernii, de aceea copiii rămân cu vaga impresie că autorul este, de fapt, un mare poet. În clasa a doua, apare Povestea unui om leneş, dar nu un fragment din textul original, ci o repovestire, un fel de rezumat care transmite elevilor subiectul poveştii, într-un limbaj sec, lipsit de savoare, convenţional, de ziar.
Ciudat sau nu dar parcă o tendinţă asemănătoare de „modernitate” se observă şi la examenele de capacitate sau bacalaureat, atunci când elevii sunt puşi să analizeze fragmente banale, departe de ceea ce s-ar putea ridica la un nivel admisibil de licenţă literară. Departe de orice justificări şi intenţii nobile, autorii acestor epurări literare din şcolile noastre dau senzaţia că lucrează exact la temelia fiinţei noastre naţionale. Parcă se vrea a ne convinge, dacă nu pe noi, cel puţin pe generaţiile următoare, că suntem un popor fără geniu literar, lipsit de tradiţii, fără obiceiuri, depersonalizat, numai bun de asimilat într-o lume a Europei, în care totuşi, aspiraţiile şi mândria naţională sunt valori net superioare năzuinţelor pantagruelice cărora suntem învăţaţi a le da prioritate în prezent.   
            Până în clasa a patra, studierea lui Creangă lasă mult de dorit şi toate aceste texte pe care el le-a destinat copiilor de la „vârsta cea fericită” se pierd în uitare. De aici, trecerea se face, brusc, către Amintiri din copilărie, operă pe cât de frumoasă, pe atât de dificilă în unele locuri.
            Studiind cu atenţie Amintirile..., se observă că, atât tematica, cât şi limbajul, sunt ordonate cronologic: în partea întâi, este povestită viaţa din primii ani de şcoală, la Humuleşti şi Broşteni, cu năzbâtiile specifice acelei vărste de 8-10 ani: calul bălan, prinsul muştelor cu ceaslovul, caprele Irinucăi; urmează apoi partea a doua, care marchează perioada dintre 10-14 ani, unde alte întâmplări se derulează, în acord cu schimbarea anilor: la cireşe, la scăldat, pupăza din tei, la urat, smântânitul oalelor; partea a treia înregistrează o schimbare de registru: odată cu înscrierea la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ şi, apoi, plecarea la Fălticeni, se trece la perioada adolescenţei, în care întâmplările hazlii se leagă de petrecerile pe care le dădeau şi farsele făcute unul altuia, în timp ce ultima parte marchează desprinderea de copilărie şi trecerea către maturitate.
            Fiecare capitol este realizat cu asemenea mijloace artistice şi de limbaj încât să fie înţeles de copii diferit, pe măsura înaintării în vârstă. Prin urmare, elevii din şcolile româneşti nu pot fi lipsiţi de savoarea şi privilegiul de a lua contact cu primele învăţături ale vieţii, prin hazul şi ironia dascălului Creangă şi pot să descopere această capodoperă a lui Creangă în mod treptat, ţinându-se cont, în acelaşi timp, de modificarea perioadelor de creştere acum faţă de în urmă cu aproximativ două sute de ani. Astfel, studierea Amintirilor... trebuie să se facă treptat, din clasa întâi până într-a patra - primele două părţi - urmând ca la ciclul II să fie citit şi analizat restul textului.
            Un alt aspect al problemei se referă la rostul povestirii la ore pe care Creangă îl practica adesea, mai ales când observa diminuarea atenţiei elevilor.  Iată ce nota cu fineţe unul dintre foştii săi învăţăcei: „Lecţiile făcându-le cu dor de lumină, erau foarte atrăgătoare, aşa că de atenţie nu se  plângea. Când vedea copiii obosiţi le spunea câte o istorioară de se stricau băieţii de râs şi apoi începeau munca cu mai multă plăcere”[4]. În comparaţie, în prezent, în şcolile româneşti, dacă învăţătorul vede copiii neatenţi, le pune un casetofon cu muzica, ei se agită puţin şi relaxarea e gata. Cadrul didactic a fost şi încă mai reprezintă un model pentru tinerii şcolari, mai ales la vârsta desprinderii de căminul părintesc. Prin urmare, dacă învăţătorul le oferă exemplul unei lecturi atractive (şi ce poate fi mai atractiv pentru un copil de 8-12 ani decât o poveste de Ion Creangă?!), mai târziu ei se vor îndrepta singuri către bibliotecă, microbul curiozităţii de a căuta în cărţi fiindu-le deja indus.
            După cum se ştie, cultura este cartea de vizită a unei naţii. Astfel, literatura, ca parte componentă a manifestărilor culturale, este reprezentată prin scriitorii săi cei mai de seamă. Aceştia s-au impus în critica literară deoarece, printre temele abordate în scrierile lor, se regăsesc promovarea conştiinţei naţionale, iubirea de ţară şi cunoaşterea istoriei neamului din care fac parte. Prin urmare, educaţia ar trebui să se axeze în primul rând pe studierea acestor autori.
            Părintele Iustin Pârvu, binecunoscutul stareţ al mănăstirii Petru-Vodă din judeţul Neamţ, spunea: „Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. (...) Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenţia să rezişti în faţa loviturilor prezentului şi viitorului?”[5]. Când vom şti să acordăm atenţia cuvenită respectării trecutului şi vom promova ceea ce este specific românesc, refuzând să împrumutăm de la alţii „modernismul” exacerbat, îi vom ajuta într-adevăr pe copiii noştri să se simtă aici, în Ţara lor, Acasă.  


 Rocsana Josanu
   


RÉSUMÉ

          Le plus grand conteur roumain, Ion Creangă, qui a vécu entre 1837-1889, a été aussi un des plus importants méthodistes de la Roumanie moderne.
            En 1868, il a publié Méthode nouvelle d’écriture et de lecture pour la classe premiêre, considéré le premier abécédaire roumain moderne en graphie latine. Dans ce livre d’école, il a remplacé l’ancienne méthode de la mémorisation mécanique par une autre, nommée „scriptolègue”, basée sur l’intuition et la pensée.
            À la même occasion, Creangă a écrit quelques contes didactiques très utiles pour l’éducation des élèves: La chèvre et les trois chevreaux, Le conte du porc, La fille de la vieille et la fille du vieux, La sottise humaine, Le lin et la chemise et d’autres. Malheureusement, à présent ses écrits, d’une grande valeur littéraire, manquent presque du tout des livres d’école roumains; leurs pages sont envahies par d’autres textes sans aucune saveur, signés par des auteurs d’occasion.
            Il paraît que le but des spécialistes du ministère de l’enseignement roumain est de „moderniser” complètement ce domaine en rennonçant aux traditions, au spécifique national et à l’histoire, même littéraire.
            Dans la littérature roumaine, il y a une série d’écrivains renommés et appréciés, parmi lesquels I. Creangă, le poète M. Eminescu, le romancier M. Sadoveanu e. a. qui ont lutté en écrit pour le progrès de leur nation. Par la suite, pour que le peuple roumain garde sa souvéraineté à l’avenir, ce produit importé qui s’appelle „modernisme exacerbé” doit être remplacé par les valeurs anciennes authentiques, qui sont une riche carte de visite dans le monde.

























[1] Ion Creangă în amintirile contemporanilor, ed. îngrijită de Daniel Corbu, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2006, p. 134.
[2] Ion Creangă. Documente, ed. îngrijită de Gh. Ungureanu, Ed. Pentru Literatură, 1964, cap. Facsimile.
[3] I. D. Marin, Pedagogia lui Creangă, Ed. Cugetarea – Georgescu Delafras, Bucureşti IV. – Strada Popa Nan, 21, p. 49.
[4] Mihai Lupescu, Amintiri despre Creangă, în Ion Creangă în amintirile contemporanilor, ed. îngrijită de Daniel Corbu, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2006, p. 134.
[5] Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovniceşti, ed. a II-a, îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, Ed. EIKON, Cluj-Napoca, 2010, p. 9.

3 comentarii:

  1. felicitari pentru articol, bine tintit

    RăspundețiȘtergere
  2. Awеsоme blog! Do уou have anу tips
    fоr aspiring wгіterѕ? I'm hoping to start my own site soon but I'm a little lost on
    everуthіng. Would you pгopοse starting wіth а frеe platform like Wοrdpress
    оr gο fοг a paiԁ option?
    Thеre are ѕo many сhοices out therе thаt I'm completely confused .. Any suggestions? Thanks a lot!

    Feel free to surf to my page; www2g.biglobe.ne.jp

    RăspundețiȘtergere
  3. Reduce hеat; simmer, uncοvered, for 35 tо 40minuteѕ
    οr to desіred consistеncу, stirгing occasіonally.
    You cаn alsο dгaw designs on the bugs' backs with ketchup or mustard. Most bread machines come with a recipe book included.

    Stop by my web-site: http://mike94mike.jigsy.com

    RăspundețiȘtergere