ÎN ROMÂNIA CELOR TREI GRANIŢE

 

Clasa politică românească din România şi Republica Moldova, deşi se află într-o etapă de deschidere care revigorează fiorii amorţiţi din anul 1990, are de recuperat încă multe capitole prin care istoria vitregă şi unele figuri politice de tristă amintire - străine şi autohtone - ni le-au provocat. Teritoriul istoric românesc, cel cunoscut şi sub sintagma de carpato-dunăreano-pontic este fărâmiţat în urma odiosului Pact sovieto-german (Ribbentrop-Molotov), din septembrie 1939, deşi unitatea geografică şi etnică a spaţiului rezistă în cele mai simple structuri şi manifestări sociale. 

În fond, spiritul popular are o statornicie recunoscută faţă de valurile novatoare ale modernismului. Nu aceeaşi rezistenţă se poate vedea la mulţi dintre cei care pretind a face parte dintre elite, în mod ciudat acestea - politice, literare, ştiinţifice chiar - ajung să dea prioritate mai curând unor necesităţi zilnice fizilologice (ca să nu zic animalice), egoiste. Avusesem ocazia să aud cu toată surprinderea un eminent profesor de istorie care s-a trezit vorbind că pentru el personal nu contează problemele şi interesele naţionale - chestiuni romantice - principalul pentru domnia sa este să aibă burta şi buzunarele pline la timp. Mă întrebam şi l-am rugat atunci să mă dumirească răspunzăndu-mi cum se deosebeşte de un bou, întrucât necesităţile lui şi ale animalului sunt - în esenţa lor - cam aceleaşi, în ambele cazuri nefiind vorba, desigur, de ceea ce numim CONŞTIINŢĂ.

Basarabia, cea înghesuită "ca un strugure pe harta Uniunii" cum glăsuia un vers dintr-o poezie imperialist-sovietică, era considerată pierdută de mulţi "cunoscători obiectivi" (tot din categoria celor fără conştiinţă naţională). Faptul că reintrase o lungă perioadă sub cizma Moscovei, prin "patriotul maldavan" Voronin, era pentru aceştia un indiciu că românii basarabeni nu mai pot de dorul defunctului URSS şi vor să revină cu orice preţ în sânul imperiului totalitar.

Timpul a arătat că lucrurile nu stau chiar aşa şi evenimentele din 7 aprilie 2009 au readus în atenţia lumii o pulsaţie românească neaşteptat de vie şi puternică, venită mai ales din mijlocul unei generaţii care abia se născuse în 1989. Este vorba despre o generaţie în plină înflorire, care în viitorul apropiat va determina - în mod implicit - orientarea unionistă a Republicii Moldova. Din păcate, "pragmatismul" unor politicieni riscă să producă dezamăgire sau chiar demobilizare civică dar bucură acel firesc din vocile tinerilor din "generaţia twiter", atunci când afirmă ceea ce unii mai cărunţi spuneau cu oarecare precauţie: "suntem români şi vorbim româneşte". Asemenea lucruri înseamnă enorm de mult în Republica Moldova şi nu poate fi explicat în cuvinte simple pe înţelesul unor "comentatori" inteligenţi şi obiectivi de talia lui Valentin Stan - laptop sau Mugur Ciuvică.
Dacă unii par atât de impresionaţi de încăpăţânarea unora de a folosi predilect limba rusă, aceasta este o chestiune ce nu se rezolvă într-o zi. Chiar dacă aflăm mai des exemple de genul acelui îndrăzneţ primar din or. Vulcăneşti care a returnat o petiţie scrisă în rusă motivând că ar fi scrisă într-o limbă pe care nu o cunoaşte, să nu ne aşteptăm într-o schimbare radicală şi imediată. La câteva zile după ce am citit ştirea în presă am trecut prin Vulcăneşti şi am oprit la un magazin unde o tânără vânzătoare mi-a cerut să-i comunic în limba rusă. Deşi înţelesesem foarte bine şi puteam trece po russki i-am spus româneşte că nu ştiu ruseşte şi... am lăsat-o să-şi vândă marfa doar vorbitorilor de limbă rusă. Altfel spus, nu este nevoie doar de o atitudine din partea autorităţilor, ci şi de o implicare activă şi demnă a societăţii.

Dacă despre Republica Moldova auzim ceva veşti - e adevărat destul de sterile şi rarefiate în mass media bucureşteană - despre cele trei raioane de sud ale Basarabiei şi Bucovina de Nord ştirile sunt şi mai sărace. Reamintesc aici că Bucovina de Nord - cu oraşul Cernăuţi şi cetatea Hotinului - şi judeţele din sud - altfel spus ieşirea la mare a Moldovei istorice, cu oraşele Cetatea Albă, Chilia, Bolgrad şi Ismail - sunt teritorii româneşti smulse de ruşi la 28 iunie 1940 într-un corp comun cu teritoriul actual al Republicii Moldova. Întreg acest teritoriu dintre Prut şi Nistru, până la Marea Neagră şi Carpaţi era numit de sovietici Basarabia - deşi din punct de vedere istoric această denumire se referă mai mult la împrejurimile Chiliei şi Izmail, stăpânite la cumpăna sec. XIV-XV de dinastia basarabilor - şi a fost recuperat de armatele române în iunie 1941.

La 23 august 1944, Basarabia dinre Prut şi Nistru a fost ocupată de trupele sovietice după care Stalin a decis să facă un cadou RSS Ucrainene care îşi adjudeca astfel Bucovina de Nord şi ţărmul moldovenesc al Mării Negre cu cele trei judeţe sudice. Căderea imperiului sovietic în 1991 şi recunoaşterea internaţională a republicilor post sovietice nu a determinat reconstituiri teritoriale, astfel încât Ucraina a rămas în continuare stăpână pe aceste teritorii. Şi nu doar că a rămas, dar conştiente de fragilitatea bazei juridice în care Ucraina a ajuns să stăpânească teritorii străine, autorităţile ucrainene se află într-o permanentă defensivă şi ideologie justificativă. Este adevărat că şi situaţia politică actuală în Ucraina nu este dintre cele mai roz pentru poporul ucrainean propriu-zis, revenit pe poziţia secundară în raport cu minoritatea rusă revanşardă şi agresivă. Mi-a fost dat să văd pe un post tv din Odessa - de un naţionalism care în România ar fi fost calificat imediat drept şovinism - emisiuni de edificare a patriotismului ucrainenilor... în limba rusă. Iuşcenko beneficia de cele mai josnice calificative, mai ales că în vremea sa Ucraina a pierdut platoul continental din jurul Insulei Şerpilor. Se temeau respectivii jurnalişti că şi viitorul peticului de pământ aflat în gura Dunării ar putea fi recuperat de România "hrăpăreaţă" şi zâmbeam amar ştiind cât de superficială le este îngrijorarea... . O altă emisiune exalta limba ucraineană şi îi îndemna pe oameni să-şi apere limba şi cultura - prezentarea fiind de asemenea în rusă - doar că această cultură era îmbrăcată într-un înveliş slav, adjudecat mai mult în favoarea Rusiei. Ziceau că autorităţile ucrainene din regimul anterior au comis o crimă prin faptul că şi-au permis să treacă limba şi literatura rusă în categoria liba şi literatura străină. Era atât de evidentă ciudăţenia încât însuşi realizatorul emisiunii "patriotice" s-a simţit nevoit să le spună ucrainenilor ca emisiunea este realizată în limba rusă pentru că Ucraina trebuie să fie o ţară în care minorităţile trebuie să trăiască în pace şi bună înţelegere... .

În oraşul Cetatea Albă, centru istoric de importanţă capitală pentru Ţara Moldovei, se văd peste tot urme ale perioadei României Mari, mai ales prin somptuoasele clădiri în stil neoclasicist, atat de familiar. Populaţia vorbeşte cu prioritate ruseşte şi pare a fi de o educaţie rar întâlnită. Pot spune că - deşi venitul pe cap de locuitor este mai mic decât în România - nu am avut ocazia să vad vreun cerşetor prin oraş şi în orice altă parte . În trafic, poate şi din cauza că în Cetatea Albă sunt relativ puţine automobile, nu am văzut înjurături şi claxoane disperate ale şoferilor, deşi erau destule situaţii "recomandabile". Pentru un proaspăt cetăţean al UE, venit dintr-o arie de civilizaţie spre care aspirasem renunţând fără resentimente şi la lucruri pentru care multe popoare - "naţionaliste" de felul lor - preferă să se abţină, mi s-a părut de-a dreptul ciudat să trec pe lângă vreun local din parcuri sau oraş fără să-mi simt timpanele agresate. Şi să nu creadă cineva că - deşi este un oraş de aproximativ 50 000 locuitori, cu populaţie îmbătrânită - sunt lipsiţi de atitudine civică. Dimpotrivă, citeam în presa locală despre o atitudine de protest a orăşenilor Cetăţii Albe care s-au baricadat în sediul primăriei la finele anului trecut şi nu au vrut să părăsească imobilul decât după insistente negocieri care au durat vreo patru zile. Motiul care i-a făcut să se revolte a fost scumpirea nejustificată a cheltuielilor de întreţinere! 
Mai citeam că tineretul preferă să părăsească oraşul din cauza lipsei locurilor de muncă şi a unor perspective în contextul numărului mare de "ligotnici" - adică o masă de asistaţi social şi beneficiari de tot felul de gratuităţi, rămaşi din vremea ocupaţiei sovietice. Oricum, în ciuda acestor atitudini, deloc pasive pe plan social, oamenii sunt paşnici şi binevoitori. O deschidere rar întâlnită şi o disponibilitate reală a oricărui localnic interpelat de a te îndruma spre diverse amplasamente din oraş. 
Am remarcat şi aspecte negative printre care mulţimea gunoaielor neridicate îngrămădite pe lângă pubele - semn al preceperii autorităţilor publice locale - dar şi o goază de pet-uri, sticle de bere şi ambalaje presărate de jur-împrejurul fortificaţiei medievale. Dimineaţa văzusem o echipă de voluntari ecologişti care adunau de zor urmele de bun simţ lăsate de alţii. Monumentul istoric în sine este supus unei uzuri şi degradări fără a vedea urmele vreunui proiect de restaurare, o situaţie destul de familiară şi în dreapta Prutului "europenizată", deşi aş fi nedrept dacă nu atrag atenţia că este vorba aici despre sume de bani enorme, întrucât ansamblul fortificat se întinde pe o suprafaţă de 9 ha iar lungimea totală a zidurilor este de 2 km.

Perioada românească din 1918-1944 - fără a vorbi despre cele din veacul XIX - este comprimată de publicaţiile de popularizare din Ucraina în cel mult o frază. Cel puţin, am văzut pe undeva că oraşul datorează acestei etape un nou avânt cultural şi economic precum şi faptul că în vremea celui de-al II-lea Război Mondial, comandamentul român s-a opus categoric dispoziţiilor Fuhrer-ului de a extermina populaţia evreiască din Cetatea Albă. Drept urmare, susţin aceleaşi surse, ofiţerii SS au procedat ei înşişi la executarea ordinului, alături de evrei fiind împuşcaţi şi ofiţerii români găsiţi vinovaţi. Pentru perioada medievală românească, deşi a durat cam tot atât de mult cât a durat cea turcească, pot fi găsite câteva trimiteri expeditive în care măcar se recunoaşte că puternica fortificaţie a fost ridicată de voievozii Ţării Moldovei. Puteţi găsi în schimb destulă informaţie fantezistă legată de perioada slavă anterioară la Cetatea Albă, din vremea Rusiei Kievene şi care ar fi dat oraşului numele corect, acela de Belgorod.
Toate acestea fac parte din strategia politică ucraineană de consolidare în teritoriile pe care le deţine de jure din 1991, alături de o presiune politică neobosită de deznaţionalizare a minorităţii româneşti - căreia-i spun "moldoveneşti" -, aproape desăvârşită în judeţele de sud şi foarte agresivă în Bucovina de Nord. La acestea se adaugă amenajarea canalului Bystroe, nu neapărat ca o investiţie de strictă necesitate economică, ci mai ales ca pe o operaţiune care - în cazul epuizării argumentelor juridice pentru păstrarea acestui teritoriu primit în dar de Stalin - ar putea constitui un motiv de piedică economică.
Unii poate se întreabă de ce şi-ar mai bate capul diplomaţia şi vârfurile politice româneşti pentru nişte teritorii pierdute, cu populaţie rusificată şi ale cărei sentimente proromâneşti nu au ieşit la suprafaţă. Înainte de toate rămâne argumentul juridic. În 1940 şi 1944 imperiul sovietic nu a întrebat populaţia din teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru dacă vrea încorporarea în URSS, practic raptul s-a făcut fără consultarea oamenilor. Dacă Republica Moldova a fost recunoscută internaţional ca o construcţie statală independentă, subiect de drept internaţional - deşi trecutul său istoric este a unei simple bucăţi de pământ românesc - în cazul Bucovinei de Nord şi judeţelor de sud lucrurile sunt cu mult mai simple. Acestea sunt în continuare teritorii fără personalitate juridică pe plan internaţional iar constituirea şi consultarea vreunor foruri superioare ale acestora nu se impune în virtutea precedentului istoric făptuit de sovietici. Şi nu doar atât: aceeaşi populaţie nu a fost consultată de Stalin dacă doreşte integrarea în Ucraina. Din punct de vedere istoric şi juridic, Bucovina de Nord şi judeţele de sud ale Basarabiei sunt mult mai româneşti decât Transnistria (fără Tighina).
 Chiar şi în prezent, la faţa locului, observam că oamenii sunt mult mai ataşaţi de Chişinău decât de Kiev deşi nu prea văd justificată o atitudine a Republicii Moldova de refacere a teritoriului românesc răpit de ruşi în 1940. Cu toate acestea, nu văd de ce nu ar iniţia autorităţile chişinăuene un asemenea demers, în fond, nu pretindem decât recuperarea moşiei noastre... .
Eu însă m-am simţit dator a lua atitudine, cu puterile mele.

Ioan Voevodeanu