Semnificaţia istorică a Zilei Naţionale a României

            Fiecare naţiune, fiecare ţară din constelaţia politică a lumii îşi are propriile momente de strălucire istorică pe care le rememorează ca elemente de reper şi idealuri sacre din generaţie în generaţie. Unele sărbătoresc independenţa, instituirea regalităţii, reuşite religioase, căderea unui sistem, descoperirea geografică etc. Alte naţiuni – printre care şi cea românească - au sfinţit în calendarul propriu ziua când, cu toţi membrii lor, au devenit cetăţeni ai aceleiaşi ţări, parte ai aceleiaşi comunităţi, după o dezbinare seculară.  

În cazul românesc, realizarea unităţii a fost considerată a fi actul de căpătâi care a stat la baza formării naţiunii române. Teritoriul locuit de români, deşi se prezintă ca un mediu geografic unitar sprijinit pe arcul carpatic - reprezentat ca o adevărată coloană vertebrală - şi mărginit din toate părţile de Tisa, Dunăre şi Nistru, s-a constituit din punct de vedere politic în trei entităţi statale medievale cu tradiţie: Transilvania, Muntenia şi Moldova, la care se adaugă pământul Dobrogei transformat destul de devreme, în 1417 în raia a Imperiului Otoman. În ciuda acestei fărâmiţări medievale, specifice şi altor regiuni europene, aceste provincii au vieţuit într-o continuă comunicare politico-economică şi un permanent schimb de populaţie, ceea ce a contribuit la omogenizarea culturală a poporului român. La finele perioadei medievale, Moldova a suferit o mutilare atipică evoluţiei istorice normale răpindu-i-se două teritorii – fără identitate şi tradiţie de stat – denumite Bucovina (în 1775) şi Basarabia (în 1812). Dorinţa de unitate naţională, direct proporţională cu naşterea naţiunilor, este specifică epocii moderne în toată Europa iar modelul unificării Germaniei şi Italiei a fost unul care i-a animat şi pe români.      

La capătul acestei scurte retrospective istorice, mult prea incompletă dar utilă, se plasează rolul generaţiei de la 1848, a paşoptiştilor, care au contribuit în mod radical la grăbirea procesului de unificare a românilor. Sunt foşti studenţi, proveniţi din regiuni istorice diferite, care au format un viu curent unionist în marile centre universitare şi diplomatice europene, pe care l-au amplificat la întoarcere, păstrând permanente legături cu intelectualitatea din celelalte regiuni istorice. Lor li se datorează în cea mai mare măsură Mica Unire din 1859, artizanii de prim plan al României provenind din aceeaşi generaţie paşoptistă: Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, I. C. Brătianu, fraţii Vasile şi Iancu Alecsandri, Vasile Boierescu, C. A. Rosetti şi mulţi alţii.

Înflăcărarea acestei strălucite generaţii de intelectuali răzbate şi astăzi din creaţiile pe care le-au lăsat, prin aducerea în prim plan a amintirii vechii Dacii, a eroilor şi faptelor de vitejie româneşti. Dintre toate acestea, apelul insistent – în unele cazuri cu uşoare exagerări - la unirea celor trei principate, înfăptuită de Mihai Viteazul, explică starea de spirit de dinainte de 1918 şi totodată încearcă să creioneze în faţa lumii precedentul istoric - un mare act politic, aşa cum este desăvârşirea unităţii statale, necesită recunoaşterea internaţională pentru a avea o mai mare bază juridică iar precedentul istoric poate deveni în asemenea cazuri un argument hotărâtor.

Aceeaşi stare de spirit, favorabilă unirii, a fost percepută şi în Basarabia, teritoriu românesc ocupat de Imperiul Ţarist. În preajma Marii Uniri, după mai multe vizite, N. Iorga observa că societatea românească a rămas în cea mai mare parte nealterată de influenţele ruseşti, ţăranii nu cunosc limba rusă, stau în sate unde limba, tradiţiile şi obiceiurile au rămas neschimbate. Principalii intelectuali sunt preoţii şi învăţătorii care sunt însetaţi de carte românească susţinând că „sunt foarte bune” şi folositoare. Aici, ca şi în Transilvania sau Bucovina, românii erau pregătiţi pentru realizarea marelui deziderat naţional, trebuia doar să apară momentul prielnic.

Acest moment a fost izbucnirea Primului Război Mondial din 1914-1918, în care România era hotărâtă să intre, însă în clipa în care balanţa confruntărilor ar fi indicat direcţia de atac pentru izbăvirea românilor ocupaţi: ţările centrale, aliatele Germaniei, pentru alipirea Transilvaniei şi Bucovinei sau puterile Antantei din care făcea parte şi Imperiul Ţarist, sub ocupaţia căruia se aflau, din 1812, românii din Basarabia.

Primii doi ani ai războiului au fost ani de neutralitate, perioadă în care diplomaţia românească – tatonată cu insistenţă - a obţinut garanţia integrităţii teritoriale din partea ambelor tabere cobeligerante şi recunoaşterea drepturilor României asupra provinciilor istorice româneşti ocupate de Austro-Ungaria, respectiv Imperiul Rus. Pe fondul conturării unui curent de opinie favorabil Antantei, guvernul român a încheiat un tratat de alianţă cu Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia în data de 4 august 1916 iar peste câteva zile România a declarat război Austro-Ungariei, armata română intrând în Transilvania.

Pe parcurs, s-a dovedit că momentul intrării în război nu a fost unul bine ales – amintind aici, în condiţiile neîndeplinirii de către Antantă a unor obligaţii asumate prin tratat, o serie întreagă de insuccese la care au contribuit, alături de germani, şi o puternică ofensivă bulgaro-turcă, precum „Dezastrul de la Turtucaia”, retragerea din Transilvania, pierderea Constanţei, a Bucureştilor până la restrângerea Vechiului Regat în Moldova, Iaşii redevenind pentru scurt timp inima politică a Ţării.

Uşoara stabilizare a situaţiei prin reorganizarea armatei, completată de detaşamentele foştilor prizonieri transilvăneni cu efectul opririi ofensivei inamice pe liniile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din iulie 1917 şi planul reluării ofensivei au fost serios compromise de izbucnirea revoluţiei socialiste din Rusia de la 7 noiembrie acelaşi an, care a dus la demobilizarea dezorganizată şi violentă a ostaşilor ruşi. În aceste condiţii deosebit de vitrege, România încheia un armistiţiu iar după aproape jumătate de an, un tratat de pace dezavantajos la Bucureşti, la 24 aprilie 1918, cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, soldat cu pierderi teritoriale şi cu angajamente economice înrobitoare.

Această perioadă sumbră din istoria noastră, în care se punea pe tapet însăşi soarta statalităţii româneşti, a fost luminată brusc de dorinţa unirii necondiţionate a Basarabiei cu România, mărturisită răspicat de Sfatul Ţării – instituţia reprezentativă - la 27 martie 1918. Actul Unirii Basarabiei cu Ţara este de o importanţă covârşitoare, fiind primul teritoriu românesc ce revine în graniţele istorice - într-un moment de cumpănă – arătându-se că scopul pentru care România a intrat în război, reîntregirea naţională, poate fi înfăptuit. De asemenea, acesta a dus la intensificarea eforturilor românilor transilvăneni şi bucovineni pentru realizarea aceleiaşi sfinte aspiraţii şi a contribuit la risipirea deznădejdii.

Unirea Basarabiei a declanşat spontan o efervescenţă a emigraţiei române din Transilvania şi Bucovina, având ca efect imediat crearea mai multor organizaţii unioniste în marile capitale ale lumii. O vibraţie unionistă, în ciuda diverselor măsuri de oprimare ale autorităţilor austro-maghiare, s-a amplificat şi în cele două provincii astfel încât unirea cu România se hotăra de Consiliul Naţional Român al Bucovinei, întrunit la Cernăuţi în 28 noiembrie 1918 iar trei zile mai târziu aceeaşi dorinţă era exprimată de românii transilvăneni şi bănăţeni la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

La 1 decembrie nu sărbătorim doar unirea Transilvaniei cu România, această memorabilă zi reprezintă clipa finală a înfăptuirii marelui ideal naţional al tuturor românilor, se aniversează deopotrivă revenirea în graniţele istorice a românilor din Basarabia şi Bucovina, împreună cu rememorarea primei etape unificatoare prin care Muntenia şi Moldova au dat naştere statului român la 24 ianuarie 1859. Este ziua când fiecare suflare românească nealterată trebuie să-şi manifeste recunoştinţa faţă de toţi eroii cunoscuţi şi necunoscuţi care au contribuit pas cu pas la naşterea României Întregite. Înflorirea României Mari a fost întreruptă brutal în anul tragic 1940 când, ignorându-se voinţa liber exprimată a tuturor românilor şi recunoaşterea internaţională a unirii, Statul Român a fost supus unor răşluiri teritoriale arbitrare cu urmările cunoscute. De aceea, sărbătorirea zilei de 1 decembrie, clipa desăvârşirii Marii Uniri ca Zi Naţională a României, este incompletă purtând mereu un suspin pentru teritoriile româneşti răpite iar pentru acestea un indiciu clar că nu sunt abandonate din proiectele ţării-mamă. De aceea, sărbătoarea Unirii păstrează o vie speranţă de viitor iar acest sfânt deziderat nu ne-a rămas în grijă doar pentru a-l perpetua şi transmite altor generaţii, ci să depunem eforturi – pe măsura fiecăruia – astfel încât bucuria şi spiritul României Întregite să reînvie odată şi pentru totdeauna.

de Vitalie Josanu

Cât ne-ar costa unirea Basarabiei cu Ţara

       

            Asistăm - mulţi chiar sunt animaţi -, în ultimul timp, la un fel de modă a analizelor, reci şi „total dezinteresate”, privitoare, mai ales, la cele mai sensibile probleme ale societăţii româneşti. Diferite personaje, pe care doar televiziunile private se mai chinuiesc să-i pescuiască din apele anonimatului, îşi scot de după ureche creionaşul gata ascuţit pentru a trage linia şi a porni socoteala. De, avem norocul şi de alţi „analizatori” ceva mai modernizaţi, deveniţi din această pricină şi mai agresivi, considerând, probabil că laptop-ul deschis pe masă le motivează şi creditează autoritar opiniile, chiar dacă adesea se dovedesc a fi bioxid de clei în materie.

            Fenomenul ar trebui perceput poate şi ca o reflecţie a unui program naţional, pardon, antinaţional de educaţie, în urma căruia generaţii întregi de viitori cetăţeni ai ţării vor trebui să devină contabili, experţi financiari, calculatorişti şi alte asemenea, graţie accentului exagerat pus, în şcoală, pe disciplinele reale, majoritatea însă tabula rasa în ceea ce ar trebui să se constituie, cel puţin, într-un minim bagaj de cunoştinţe generale. Şi aceasta tot „mulţumită” accentului, deja moştenit de ani buni, cocoţat anapoda.

Dacă dintr-o redacţie călduţă, de pe malul Dâmboviţei, pericolul unei asemenea cotituri nu pot fi percepute doar pentru că nu ar trage la „target”, undeva, mai în teritoriu, dinspre „provincie”, efectele îşi arată de pe acum întreaga „splendoare”.

Educaţia, cultura, cercetarea au devenit, în ultimul timp, „ciuca ironiilor”, faptul în sine reflectându-se într-o formă incipientă abia, mai ales, în cadrul emisiunilor televizate de divertisment, de-a dreptul tâmpe dar chiar şi prin agramatismul multor „lideri de opinie” care nu roşesc atunci când semnează ceea ce produc.

Mai revoltător de proastă întrebare ca aceea, frecvent întâlnită, gen: „cum vă simţiţi”, adresată unei persoane din a cărei dramă aleargă o duzină de indivizi să se înfrupte, nu cred că poate exista. Ea reflectă însă nivelul de pregătire al „anchetatorului” cât şi al întregii echipe difuzatoare a inepţiei.

Cu ceva mai multă cultură generală nu s-ar fi ajuns, desigur la aşa ceva; la un asemenea nivel de pregătire nu s-ar fi ajuns dacă nu lăsam la coada preocupărilor reformatoare discipline esenţiale pentru un cetăţean al ţării precum istoria, geografia, limba şi literatura română.

În cazul în care s-ar fi dorit, cu adevărat, creşterea unor cetăţeni ai ţării.

Să revin însă la „analizatori”, deşi cele de mai sus nu le sunt străine.

Întreaga opinie publică din România dar şi din Republica Moldova (graţie postului public) era anunţată – printr-un spot publicitar – că un cotidian bucureştean „şi-a asumat” rolul istoric de a ne dezvălui costurile reunirii celor două pământuri româneşti!

Atât spotul publicitar cât şi rostul unei simple căutări prin buzunare într-o asemenea situaţie debordează de perversitate: ne leagă un Ştefan cel Mare, un (deşi au fost două!) pod de flori… dar, să vezi chestie (deşi nu se spune nimic, se subînţelege), ne-ar despărţi costurile unirii! Deştept gândit! Dat şi pe la televiziunea care, fără să mă întrebe, îmi ia bani pentru servicii.

Luni, 2.X.2006, ca tot cetăţeanul interesat de dezbatere, cumpăr tipăritura cu pricina şi înainte de a deschide la articol, văd pe prima pagină deasupra unor elevi statuia lui Lenin cu flori la picioare, în faţa unui frontispiciu inscripţionat în ruseşte, ansamblul fiind alăturat unei reprezentări cartografice ale celor două entităţi româneşti reunite. Compoziţia, fantezistă în multe privinţe, este, în sine, deja un subtext: „îs comunişti dom¢le” şi-s ruşi, „ce ne trebuie nouă ruşi?”; „alte probleme etnice?” etc.              

Titlul este formulat foarte simplu, ca să înţeleagă „tăt omu'”: „Câţi bani ne-ar costa unirea cu Basarabia”. Conştienţi fiind că doar gestul de a dezbate public o asemenea problemă este un sacrilegiu asupra istoriei româneşti, troica de „socotitori” avertizează încă din prima frază că „un asemenea calcul nu este nici nepatriotic şi nici revizionist. Este o socoteală făcută la rece şi în premieră, care nici nu sprijină, dar nici nu descurajează unirea Basarabiei cu România”. Măi să fie, ce-ar putea însemna atunci „calculul contabil calmează un mit”, trântit, în format mai mic, deasupra titlului?

De altfel, atitudini „nepărtinitoare” curg cu duiumul şi spală încă de la conceperea acestui tip de dezbatere în public masca inocenţei. Vezi domnule că până şi ministrul Sebastian Vlădescu spune că „în acest moment România nu-şi poate permite acest efort financiar”. Şi s-a rezolvat chestiunea încă din prima pagină! Curios, ar fi avut parte de aceeaşi creditare din partea găştii de socotitori dacă nu l-ar fi făcut Soarta ministru?

De aici încolo, cu o superficialitate uimitoare, „socotitorii de uniri” îi dau cu carandaşul. Titlurile, însoţite de scurte pasaje extrase din articole – trei la număr -, sunt de departe cele mai răutăcioase, debordând de un egoism primitiv, de iesle. Pe nea Caisă de la crucea drumului, care n-a văzut în viaţa lui 10 000 $ la un loc, nu poate decât să-l şocheze nota de plată a unei posibile uniri „de 35 de miliarde”.

Pentru cititorii - care nu pot fi impresionaţi cu asemenea tertipuri, înţelegând totuşi că suma în discuţie, la nivelul bugetului ţării noastre, nu este chiar atât de mare - s-a scris deasupra că „România ar trebui să cheltuiască pe Basarabia toţi banii pe care îi primeşte de la UE”. Până la urmă „tot mai aproape pielea decât cămaşa”, aceşti desţăraţi neînţelegând, de fapt, că este vorba despre aceeaşi „piele”.

„Romanticii”, „visătorii de unire” trebuie să înţeleagă faptul că alipirea Basarabiei va putea destabiliza economia ţării, ar putea compromite chiar intrarea noastră în „paradisul Europei”!

După fiecare croşeu înfundat ahotnic în pieptul propriului popor indivizii ţin să precizeze prin avertismente că, în realitate, o mângâie!

N-am prea apucat să ne dumirim de unde au scos socotitorii noştri 30-35 de miliarde de euro cash - extrăgând pentru titlu ultima cifră, mai şocantă – din moment ce specialiştii chestionaţi mai jos vin cu estimări ceva mai optimiste. O fi  preluând un calcul gata făcut de la ghişeul vreunei agenţii a KGB-ului rebotezat acum? Cine ştie.

Ministrul finanţelor, fără a dispune de cifre proprii, vorbeşte despre un calcul, echivalent a 5% din PIB, pe care troica i l-a pus în faţă; profesorul Daniel Dăianu le spune pe şleau: „cifrele sunt grosiere!” şi că în urma unirii nu ar trebui să se supere nimeni dacă s-ar investi ceva mai mult în Moldova. Având în vedere proiectele europene pentru această parte de ţară, costurile efective din cifra pe care a scos-o troica în discuţie s-ar diminua la 20-25 de miliarde de euro.

Viaceslav Ioniţă recunoaşte ca şi ceilalţi că nici la Chişinău românii nu se caută în buzunare atunci când vine vorba despre dreptul lor în ţara de care au fost rupţi. Independent totuşi de calculul pus pe masă de troica bucureşteană specialistul pomenea de 12 miliarde de euro.

Una peste alta, indiferent de corectitudinea estimărilor lor, indiferent de poziţia pro sau contra unire, însuşi faptul de a accepta să dezvolte public un asemenea subiect sensibil înseamnă o impietate la adresa românităţii. Societatea românească actuală nu este pregătită pentru a participa la asemenea dezbateri, ceea ce se vede cu ochiul liber chiar la autorii celor trei articole. Desigur, la nivel înalt este firesc să existe aprecieri de acest gen, însă acestea trebuie să fie cunoscute şi dezbătute într-un cerc înalt, restrâns şi nu de oricine, înzestrat de Dumnezeu cu pix dar lipsit de minte!

Şi minte nu înseamnă aici doar cunoaşterea limbajului cifrelor!

Problema refacerii graniţelor româneşti fireşti trebuie să rămână o prioritate a Bucureştilor, indiferent dacă mirarea ministrului finanţelor că mai există oameni care gândesc la unire este repetată de câteva ori. Astfel înţelegându-se în context „mai sunt din cei care cred în moş Crăciun?”

Da, domnule ministru sunt şi-s destul de mulţi; pentru a vă convinge, este suficient să coborâţi din palatul Victoria şi să faceţi o promenadă prin „prostime” ca să nu vă mai invităm la o excursie ceva mai solicitantă.

Balanţa avantajelor/dezavantajelor încropită marginal înclină, bineînţeles, spre ultimele. Toată cutia Pandorei va curge peste bieţii ziarişti, pricepuţi în toate şi abilitaţi în nimic, preludiu al Apocalipsei, nu alta: cică va creşte criminalitatea organizată, că va creşte inflaţia din cauza creşterii salariilor basarabenilor, că vom fi invadaţi de muncitori, că vom avea probleme cu Transnistria şi Găgăuzia, că nu-i vom putea integra pe rusofoni. O adevărată anatemă va cădea peste noi!

S-ar scărpina la ceafă nea Caisă numai la văzul numărului jumătăţilor de bulină înnegrite şi ar zice: „da dom'le au dreptate băieţii ăştia!” Deşi băieţaşii sunt pe dinafară total suprapunând realităţilor basarabene de astăzi unele fenomene mai vechi, în prezent diminuate. Este greu de spus dacă mai este acoperit puseul de superioritate al unor românaşi de-ai noştri care-şi umflă piepturile pe la Chişinău şi le aruncă în nas românilor de acolo răsuflatul: „bă, voi sunteţi mai săraci!”

Economia Republicii Moldova ca şi a României se menţine esenţialmente pe forţa de muncă plecată în străinătate şi apoi, salariile raportate la preţ, plus diferenţa şi numărul taxelor şi impozitelor, ceva mai relaxat şi mai simplificat în stânga Prutului, ar mai scădea din elanul antiunionist al troicii bucureştene.

Ţin să informez trustul inconştient că, între timp, din 1991 încoace şi în Basarabia s-a înregistrat o îmbunătăţire a nivelului de trai. Că nu trebuie nimeni „să pună la treabă forţa de muncă locală” (!) ea munceşte singură şi mult mai mult decât o mulţime de dincoace care pescuieşte alături de bieţii militari dislocaţi în preajmă să-i refacă digurile luate de ape!

A acuza populaţia Basarabiei de lene este o mare dovadă de necunoaştere a ei. Cine a trecut Prutul vreodată a putut sesiza diferenţa în această privinţă, în primul rând după aspectul loturilor agricole. Trebuie precizat aici că ţăranii din Basarabia nu au beneficiat de subvenţii, fiind lăsaţi să se descurce singuri.

De ce venitul pe cap de locuitor este mai mic? Din simplul motiv că agricultorii, de exemplu, nu au o piaţă de desfacere rentabilă – mai ales în condiţiile în care în anul de referinţă pentru troică, 2003, R. Moldova a cunoscut un adevărat embargou economic – surplusurile lor erau aruncate la gunoi pentru că preţul la care au ajuns pe piaţă nu acoperea nici măcar cheltuielile de transport în timp ce în România, ţara care ar fi trebuit să se gândească la ei, preţul la 1 kg de varză era de 12000 lei; 1 kg ceapă 15000 lei etc., etc. Un kilogram de arpacig – unul dintre cele mai scumpe produse agricole - costa în primăvara anului 2003, în Basarabia cel mult 2 lei (5000 lei) în timp ce la noi atingea cu brio suma de 100 000 lei! Şi aici este vorba în special despre surplus, nu despre nivelul de trai.

Valoarea produselor agricole în comparaţie cu aceea a articolelor industriale este mai mică, ceea ce se reflectă şi asupra economiei basarabene, de aceea şi nesocotiţii în discuţie preferă mai mult Transnistria! Dar pentru că acolo sunt problemele care sunt, „de ce ar fi aşadar un mare necaz pierderea unui teritoriu de doar 4000 de kilometri pătraţi pe care românii îl părăsesc constant?”

Lăsând agramatismul la o parte, de remarcat cu câtă uşurinţă tranşează teritoriul românesc aceşti avortoni ai naţiunii. Nu văd nimic mai departe de propria iesle, să rupem din propria ţară, că avem de unde! Curios, dacă ar ceda cu aceeaşi uşurinţă un sfert din vila pe care o deţine vreunul dintre ei, aşa… de amorul artei.

Criminalitatea din Basarabia nu mai este o problemă şi se înscrie demult în limite acceptabile nefiind în stare să modifice îngrijorător coeficientul de la nivelul Ţării.

Apoi, cât de mult ar putea influenţa rata inflaţiei la nivelul întregii ţări mărirea salariilor bugetarilor basarabeni? Autorii sunt conştienţi de raportul celor două entităţi? Dacă nu înţeleg să rupă de la gura lor un călcâi de pâine, zilnic, pentru nobilul şi cine ştie, irepetabilul moment al reîntregirii ţării cum pot fi catalogaţi aceşti indivizi?

Este suficient pentru România să-şi scoată la suprafaţă toată economia subterană, să lichideze „grupurile de interese”, să pună capăt marilor escrocherii financiare pentru a aduna suma necesară unirii Basarabiei. Şi dacă vrea troica, o poate face chiar cash.

De ce sperie atât de mult imigraţia? Le-a luat locul binemeritat de muncă vreun basarabean? Câţi basarabeni lucrează în România, cu excepţia acelora stabiliţi definitiv în Ţară? Asemenea celorlalţi români, basarabenii preferă să caute un venit ceva mai mare decât ar putea obţine în România, de aceea pleacă în alte direcţii. Printre altele, trebuie spus că destinaţia rusească cedează teren din ce în ce mai mult Spaniei, Italiei, Greciei, Israelului. Lucruri care se pot verifica nu de la birou, ci măcar prin românii reveniţi din străinătate.

Sigur că unirea presupune noi bătăi de cap, ca orice întreprindere, mai ales, politico-economică; îi asigur însă că nu vor fi nevoiţi aceşti ziarişti să recurgă la exerciţii suplimentare ale creierului şi voinţei. Unirea se poate face şi peste ei.   

Pe de altă parte, asemeni perioadei dintre cele două războaie mondiale cât şi în perspectivă integrarea Basarabiei în componenţa statului român nu poate consta decât dintr-un proces gradual, etapizat pentru toate nivelele şi direcţiile. Însuşi faptul de a discuta la modul cash, brusc în asemenea condiţii este o prostie.

Cine le-a spus că Ţara este doar a lor şi că pot da cu coatele şi în ceilalţi confraţi? Cine le-a dat dreptul să pună cifre peste sufletele şi suferinţele Basarabiei?

Indiferent de egoismul şi nesaţul unor inconştienţi Basarabia – înţelegând aici şi teritoriul de la răsăritul Nistrului – este pământ românesc, statul român fiind obligat să-i ia în considerare fără diferenţieri pe românii din teritoriile răpite. Insinuările de tipul calculului la care s-au pretat cei trei nesocotiţi echivalează din acest punct de vedere cu un atentat la integritatea ţării.

Rămâne să ne mai întrebăm cu ce ocazie s-a ajuns la o asemenea discuţie, „în premieră”, aşa din senin, chiar acum.

Nu pot exista mai multe răspunsuri decât acela legat de valul mare de cereri ale basarabenilor pentru redobândirea dreptului lor, moştenit de la părinţi şi bunici, de a fi cetăţeni ai statului român. Cifrele avansate în ultimele luni cresc vertiginos, în prezent fiind dificil de a le mai preciza. Cereri de redobândire a cetăţeniei române sunt semnate de români basarabeni de toate categoriile sociale, de români care declară că au aşteptat cealaltă formă firească de recunoaştere a apartenenţei lor naţionale şi cetăţeneşti.

Avalanşa acestor cereri a luat prin surprindere atât administraţia de la Chişinău, Moscova, cât şi pe aceea de la Bucureşti. Fenomenul este inedit iar încetarea acordării cetăţeniei române implică o serie întreagă de riscuri pe care nimeni nu şi-ar asuma-o. Pentru că nu pot accepta înfrângerea, filierele postsovietice, în serviciul Moscovei, caută să curme procesul de faţă, însă pârghiile democratice nu le sunt la îndemână acum. După ce au aruncat pe piaţă aserţiuni precum oamenii „vin” pentru bani, au reuşit să cointereseze vreo câţiva indivizi, din interior, care să rezolve problema în mod intelectual. Aşa apar „analizele” de tot felul a unor indivizi „dezinteresaţi” dar foarte preocupaţi.

Sunt ademeniţi oare aceşti oameni doar de „banii” României? De ce nu curg atât de mulţi spre Canada, SUA, Elveţia, Rusia, la urma urmei? Rusia nici nu şi-ar face calcule de buzunar pentru a-şi estima costurile absorbirii Basarabiei, n-ar face-o nici măcar Ucraina.

În România însă s-au găsit socotitori ai nevoilor noastre.

Este îmbucurător măcar faptul că această tentativă de înveninare artificială nu este inserată într-un cotidian cu un tiraj ceva mai mare, pentru a face mai mult rău decât acela provocat. Pentru Basarabia însă această palmă a ziaristului român a durut ceva mai tare…

 

 De Costică Asăvoaie şi Vitalie Josanu

replica adresata unui cotidian patriotic, http://www.presa-zilei.ro/stire/4551/unirea-basarabia.html

S.O.S.! pentru Cetatea Alba

Mai bine de 30 de ani, autoritatile ucrainene restaureaza intermitent si fragmentar bine cunoscuta in toata lumea Cetate Alba. In 2009, spre exemplu, putinele lucrari de renovare a monumentului au fost stopate, din lipsa de fonduri. Desi expertii din RM, timp de decenii, suna alarma privind distrugerile masive ale fortaretei si solicita conservarea cat mai urgenta a acesteia, autoritatile din Ucraina, statul caruia ii apartine sudul Basarabiei din 1944, nu iau masuri de remediere a situatiei.

Savanti din Romania si R. Moldova considera ca renumita Cetate Alba, de importanta deosebita in contextul istoriei si culturii noastre, mai poate fi salvata doar prin eforturile comune ale celor trei tari. Este cea mai reprezentativa fortareata medievala din spatiul Europei de Est, are o suprafata de noua hectare, a doua ca marime dupa Cetatea Chilia, de sapte hectare, ramasa doar in memoria romanilor. Cetatea Alba n-a fost restaurata din 1967 si s-a aflat in calea rautatilor localnicilor, care au distrus-o in mare parte. In Ucraina exista o serie de probleme legate de ges
tionarea monumentului, iar vocile specialistilor care cer includerea acestuia in patrimoniul UNESCO nu se aud. Renovarea in intregime a Cetatii Albe necesita mijloace financiare masive.

In contextul integrarii europene, expertii pun nu doar problema ocrotirii si valorificarii celor mai importante monumente istorice din RM, dar si a celor de pe teritoriul Ucrainei, care fac parte integranta din patrimoniul nostru national. Bunaoara, chestiunea valorificarii Cetatii Albe - atat de Ucraina, cat si de RM - este una de prima importanta, monumentul istoric fiind azi intr-o stare avansata de degradare. In 2009, Guvernul Ucrainei n-a acordat fonduri pentru restaurarea Cetatii Albe. Pentru 2008, autoritatile ucrainene au alocat 1,5 milioane de hrivne, bani din care au fost restaurate doua turnuri si fragmente din zidurile de aparare.

„Nu stim cand vor fi reluate lucrarile de restaurare a cetatii, continuitatea acestora depinde de alocatiile bugetului de stat al Ucrainei. Pe viitor, exista intentii sa fie prevazuti bani din bugetele de stat si regional”, ne-a declarat Tatiana Samoilova, directoarea Sectiei de arheologie a Institutului de Arheologie al Academiei de Stiinte a Ucrainei.
„Daca vom tacea, vom pierde cetatea in cativa ani”

Mariana Slapac, vicepresedinta Academiei de Stiinte din Moldova (ASM), este autoarea unor studii dedicate Cetatii Albe. Impreuna cu alti experti din partea ICOMOS Moldova (sectia moldoveana a organului consultativ UNESCO in problema monumentelor istorice si a pastrarii patrimoniului cultural UNESCO), de ani de zile readuce in atentia factorilor decizionali din Ucraina, chiar a presedintelui Iuscenko, chestiunea restaurarii Cetatii Albe. Specialistii au cerut in repetate randuri Ministerului Culturii al RM sa se implice, dar nu au primit niciun raspuns oficial in aceasta privinta.
„Este vorba de patrimoniul cultural comun al RM, Romaniei, Ucrainei si Turciei. In acea zona exista succese numai la compartimentul arheologie. Putem contribui si noi, specialistii din RM, la valorificarea Cetatii Albe, care degradeaza pe an ce trece. Am o succesiune de fotografii, incepand cu anii 1991-1992. Daca le-am compara cu cele de azi, schimbarile sunt izbitoare si incomparabile. Lucrarile de restaurare efectuate de ucraineni in anii `80-`90 au fost de foarte proasta calitate. S-au folosit procedee de renovare inacceptabile in tarile civilizate. In rezultatul acestora, o buna parte a unui turn circular de pe malul limanului nistrean, practic, a fost distrus”, a afirmat Mariana Slapac.
„Desigur, nu vrem sa acutizam relatiile noastre cu Ucraina. Totusi, daca vom tacea despre faptul cum este gestionat patrimoniul istorico-cultural comun, vom pierde cetatea, mandria noastra nationala. Noi trebuie sa fim prezenti acolo, place asta sau nu cuiva”, considera vicepresedinta ASM.
„E necesara reluarea substantiala a dialogului”
Dr. arhitect Sergius Ciocanu, presedintele ICOMOS Moldova, este de parere ca „orice deteriorare, voita sau ne-voita, a acestui monument istoric, lipsa intretinerii corespunzatoare statutului lui de monument protejat ar trebui sa trezeasca reactii aici, la Chisinau. In primul rand, este necesara intretinerea cetatii in conditii decente, corespunzatoare statutului ei de monument protejat. Dar acolo, spre regret, se produc uneori evenimente ce pericliteaza integritatea monumentului”.
Astfel, in anul 2007, ICOMOS Moldova a adresat o scrisoare de protest administratiei presedintelui tarii vecine, atragand atentia asupra deteriorarilor cauzate cetatii-monument de incendii si focuri de artificii in cadrul turnarii acolo a unui film artistic, precum si asupra inadmisibilitatii unei astfel de atitudini fata de un obiectiv de patrimoniu cultural.
Solicitat de TIMPUL, Andrei Gaitanaru, purtator de cuvant la Ministerul roman al Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, a declarat: „Statul roman nu a alocat fonduri intr-un proiect de renovare a Cetatii Albe. A existat aceasta intentie in anii 2000, lansat de fostul ministru Ion Caramitru, care nu a fost materializata din cauza blocajului survenit in relatiile Romaniei cu Ucraina si RM. Deocamdata nu exista un plan concret in aceasta privinta, e necesara reluarea substantiala a dialogului”.
„Ar fi normal ca si Romania sa se implice...”
Totusi, in imediata vecinatate a cetatii continua sapaturile anticului oras grec Tira, care deschid pagini noi de istorie. Pe parcursul a mai multi ani, acolo s-au descoperit o cantitate mare de statui de marmura, monede antice si din Evul Mediu, fragmente de teracota, ceramica, amfora, care ajung in tezaurul ucrainean. „Efectuam anual lucrari de conservare a acestui oras, ca, pe viitor, aici sa fie creat un muzeu sub cerul liber”, a relatat Tatiana Samoilova.
Mentionam ca, doar intre anii 1996-97, pe langa specialistii ucraineni, la sapaturi au participat si cei din RM, si cei de la Institutul National de Tracologie din Bucuresti. „Au fost deosebit de importante lucrarile noastre de langa Cetatea Alba in acea perioada, cand am stabilit prezenta romana si getica acolo, incepand cu mileniul I inaintea erei noastre, din secolul X, si pana in secolul IV era noastra”, sustine dr. Ion Niculita, conducator stiintific. „E dificila implicarea RM in sapaturile de la Cetatea Alba, depinde de insistenta noastra in aceasta privinta, de mijloacele financiare de care dispunem si de intelegerea cu Institutul de Arheologie al Academiei de Stiinte din Kiev”, a spus Niculita.
Arheologul Ion Candea, directorul Muzeului Brailei, si-a exprimat regretul ca inca
nu exista niciun demers al Romaniei catre Ucraina de restaurare si valorificare a renumitei fortarete. „Ar fi normal ca si Romania sa se implice intr-un proiect de colaborare cu partea ucraineana. Poate fi un proiect UE, ca o mana de ajutor autoritatilor ucrainene. Este un monument exceptional pentru o linie comuna de turism. Autoritatile noastre sunt greu de sensibilizat in privinta Cetatii Albe, mai ales ca mai exista multe alte monumente in Romania care trebuie restaurate. Spre exemplu, Cetatea lui Mircea cel Batran de la Turnu-Magurele chiar e lasata de izbeliste si arata mult mai rau decat Cetatea Alba. Ucraina, inainte de toate, trebuie sa solicite sprijin international in aceasta privinta”, a conchis specialistul.

Autor: Angelina Olaru
http://www.timpul.md/articol/s-o-s--pentru-cetatea-alba-5386.html

Emanciparea economică în raport cu primenirea culturii populare.

Omenirea este datoare istoriei cu încă două monumente pentru tot atâtea sfinte: Sfintei Foame şi Sfintei Lene. Evoluţia societăţii umane – cu toate ingredientele pe care le are – a fost marcată, în esenţa ei, de cele două fenomene primordiale şi esenţiale. Să le conturez, pe rând:

Coborâm în timp, în preajma primilor umanoizi, un grup de sălbatici pentru care preocuparea principală era căutarea hranei. Foamea i-a obligat să caute de mâncare. Asemenea preocupare este ceea ce numim noi, cei de acum şi de mai înaintea noastră, MUNCĂ. Foamea i-a obligat şi îi mai obligă pe oameni să lucreze. Culesul şi vânatul au constituit ocupaţiile zilnice, care presupuneau, mai ales cea din urmă activitate, ASOCIEREA, traiul în comunitate.

Foamea i-a făcut să gândească la prima organizare a muncii, l-a transformat pe om în producător. Aici a păşit pragul ce îl despărţea de lumea fiarelor. Agricultura, păstoritul – astăzi activităţi banale dar care au constituit, prin practicarea lor în acele vremuri de început ale omenirii, un salt care ar echivala cu acela al zborului în cosmos de mai târziu... . Munca şi nevoia permanentă de confort l-au pus pe om în faţa unor noi probleme, din ce în ce mai diversificate, care l-au obligat să caute noi soluţii, adică să gândească.

Pe de altă parte, există şi opusul oricărei activităţi fizice, Lenea. Fiecare membru al comunităţilor umane din toate timpurile o cunoştea şi nu puţini se lasă prinşi în mrejele ei. Nevoia de hrană, destul de presantă, îl punea pe leneş în faţa unei dileme esenţiale: cum să depună un efort mai mic dar să producă mai mult decât semenul său. Aşa apar inventatorii.

Cam în acest mod – mult prea schematizat aici - s-ar putea percepe evoluţia tehnică, de la apariţia harponului şi propulsorului, a arcului şi săgeţii, a roţii, până la cele mai sofisticate aparate ale vremurilor în care trăim. Aceştia au imprimat evoluţiei societăţii umane o linie evolutivă ascendentă în ciuda tuturor sincopelor sesizate. Revoluţia tehnică din toate timpurile, a fost posibilă graţie spiritului inventiv al omului.

Fiecare perioadă istorică, orice comunitate umană, în definitiv, orice individ tinde spre superlativele sale, căutând şi însuşindu-şi cele mai facile mijloace, oricât de novatoare ar fi ele şi chiar dacă  trebuie să părăsească uneori, pentru totdeauna, practici mai vechi, perpetuate de strămoşii săi. Multe dintre acestea sunt manifestări străvechi care îşi diluează semnificaţiile iniţiale odată cu emergenţa modernităţii şi devin deja „elemente culturale de prisos”. Odată cu acestea este sortit dispariţiei şi o bună parte din inventarul material al fiecărei moşteniri răpuse de maşina timpului. Astfel, filoane adânc înrădăcinate ale tradiţiilor comunităţilor umane, moştenirile „din bătrâni”, reprezintă – în prezent - doar un cumul cantitativ nesemnificativ al unor tradiţii perene, care au reuşit să reziste sau, cele mai multe dintre ele, să se adapteze noilor prefaceri.

Primenirea substanţei culturale se face şi astăzi, uneori fără să ne dăm seama; îi implică chiar şi pe cei care sunt animaţi de un anume spirit de conservare sau simpli admiratori ai artei populare. Descoperirea şi utilizarea pe scară largă a plasticului şi inoxului – de exemplu – au fost în măsură să distrugă o întreagă civilizaţie a lemnului şi ceramicii, înlocuind acest material din gospodărie, începând de la jucăriile copiilor şi terminând cu tâmplăria.

Dezvoltarea mass-mediei şi răspândirea difuzorilor săi la sate au suprimat vechile metode de transmitere a moştenirilor culturale, „din gură în gură”, cum se spune în mediul românesc. Din difuzor de folclor, omul modern tinde să devină un consumator de informaţie, care – cu toate rezervele calitative – conturează ceea ce numim cultură. Totodată mass-media, ca factor de răspândire culturală, duce la uniformizare substituind cele mai multe urme ale tezaurului microregional. Mijloacele informaţionale moderne impun ceea ce numim astăzi „moda” şi sunt în măsură să dicteze gustul pe o suprafaţă ce corespunde spaţiului de acoperire pe care îl au.

De remarcat, în acest sens, faptul că în aşezările mai izolate, unde curentul electric - însoţit de întreaga aparatură de consum, dependentă de această sursă de energie, aici şi televizorul, radioul, etc. - a pătruns relativ târziu, s-a păstrat un bagaj cultural mult mai bogat faţă de vecinătatea ceva mai emancipată, din punct de vedere economic. Din asemenea regiuni „defavorizate” antropologii inspiraţi şi-au cules şi mai adună încă cele mai multe materiale ştiinţifice.

De altfel, cele mai fertile terenuri pentru specialişti nu sunt localităţile modernizate, ci mai ales acelea retrase de căile de comunicaţie, de urbe, cele din regiuni istorice cu stabilitate demografică cum sunt – la români – cele montane, piemontane, de pădure.

Pe de altă parte, regiunile intrate mai târziu în sistemul de locuire medieval, cum sunt stepele estice, Bugeac şi Cubolta (R. Moldova), de exemplu, cu populaţie rară până în veacurile XVI-XVII, din cauza devastărilor tătăreşti[1], prezintă alte fenomene interesante. Aceste regiuni au cunoscut anumite întreruperi de locuire, fiind populate ceva mai intens de etnici români, colonizaţi atât din interiorul Ţării Moldovei, cât şi de comunităţi umane din statele medievale româneşti învecinate: Ţara Românească şi – mai ales  - Transilvania[2].

Din această cauză, se remarcă aici un anumit amalgam de tradiţii specifice de la sat la sat şi chiar în interiorul aşezării, cu trimitere la alte spaţii etnografice personalizate, ceva mai accentuat decât în restul Moldovei istorice, despre care încă Dimitrie Cantemir scria că „altminteri, obiceiurile sînt tot atît de deosebite, cât este de deosebit aerul de la un ţinut la altul al ţării”[3]. În regiunea Cuboltei, graţie fenomenului sesizat mai sus, s-a produs o sinteză a unui cumul de obiceiuri şi practici din spaţii româneşti mai îndepărtate, ca şi a unor fire alogene de import.

O cercetare etnografică specială a regiunii Cuboltei este în măsură să răsplătească cercetătorul interesat, dezvăluindu-şi o serie întreagă de conexiuni strânse, de ordin cultural, cu multiple valenţe istorice complementare informaţiilor cunoscute în prezent. 

Perturbări cu urmări semnificative asupra satului românesc poate produce chiar integrarea în Uniunea Europeană, care ne obligă – într-un fel sau altul - să ne debarasăm de anumite practici tradiţionale, calificate a fi „prea crude”, „neigienice”, „neconforme” etc., adânc ancorate în trecutul nostru. În gospodăriile particulare nu se va mai admite – de exemplu - tăierea porcului, impunându-se în acest scop abatoarele.

Vor dispărea, totodată, şi elemente caracteristice ale sărbătorii Ignatului (când se taie porcii), nu se va mai împărţi „pomana porcului” iar copiii nu vor mai putea călări godacul pârlit şi învelit pentru a se răcori. Nu este exclus să dispară – asemenea coacerii pâinii în gospodăriile rurale - o întreagă industrie casnică legată de acest eveniment, când toţi membrii se pregătesc de sărbătorirea Crăciunului.

Sunt sortite dispariţiei – în lipsa unei intervenţii politice speciale – prepararea tradiţională a lactatelor la stână, tehnici de uscare a fructelor, fabricarea de ţuică, palincă, rachiu în cadrul gospodăriilor săteşti, odată cu transformarea stânilor în ferme modernizate, prin introducerea unor norme comunitare prohibitive şi prin introducerea „mărcii înregistrate”. 

Un alt element prezent aici şi ameninţat cu dispariţia – dacă nu cumva acel spirit de conservare, încă viu, al comunităţilor rurale va încerca şi va reuşi o adaptabilitate a practicilor tradiţionale la noile vremuri alimentând, în continuare, vigoarea specificului local – ţine de sărbătorirea Duminicii Mari, a Pogorârii Sfântului Duh, când se sfinţesc toate ierburile. Pe podeaua bisericilor şi caselor se aşterne iarbă sau flori şi frunze de nuc. Gospodarii schimbă între ei pomeni „de sufletul morţilor”, constând din obiecte de vestimentaţie sau de uz casnic, alături de câteva plăcinte cu o lumânare aprinsă[4]. Pare să ne părăsească primul aspect al sărbătorii, în ultimul timp unii gospodari preferând să aşeze în vaze câteva fire de flori şi frunze de nuc, pentru a nu se păta covoarele.

Dacă o parte din bagajul cultural tradiţional rămâne în trecut, locul rămas se înnoieşte – printre altele – cu o serie întreagă de importuri care, deocamdată, fac o notă discordantă ţipătoare în peisajul românesc. Dintre acestea, din ce în ce mai frecvent încep să apară în calendarele şcolare Haloween-ul, o sărbătoare de import care deocamdată s-a suprapus aici mai ales prin coloritul şi ineditul costumaţiei şi mai puţin sau chiar deloc prin semnificaţiile şi rosturile sale.

Simbolul tradiţional, cu multă încărcătură creştină, al Mielului din cadrul sărbătorilor Pascale, este deja înlocuit de iepuraşul catolic, care preia cu această ocazie atribuţiile lui Moş Crăciun.

În februarie îşi mai face simţită prezenţa, deja cu multă autoritate, sărbătoarea îndrăgostiţilor, Valentine's day, care „obligă” majoritatea colectivelor şcolare şi ale căminelor culturale să vină cu un program adecvat. În ultimul timp însă, unii specialişti au atras atenţia asupra faptului că la români există deja o zi a îndrăgostiţilor, la 26 februarie, Dragobetele (specifică Olteniei, sud-vestul României), ceea ce a condus la un alt fenomen curios: o parte a populaţiei este fidelă tradiţiei importate, alta Dragobetelui în timp ce ultima, mai conciliantă, le marchează pe amândouă!

Caracteristicul Mărţişor, purtat în piept odinioară de toată suflarea românească în luna martie, o posibilă „marfă culturală de export” sau element cultural-identitar – aşa cum pentru ruşi este celebră, printre altele, Matrioşka - pierde teren din ce în ce mai mult.

În regiunea Basarabiei ( = R. Moldova), ca urmare a existenţei un timp relativ îndelungat în componenţa Uniunii Sovietice şi-au făcut simţită prezenţa unele obiceiuri importate dar care au prins deja rădăcini destul de viguroase. Dintre acestea, merită făcută o scurtă trimitere la importul din lumea rusească: în cadrul ceremonialului nunţii, se solicită mirilor să se sărute, strigându-se „amar!” (rom.) = „gor'ko!” (rus.). De asemenea, se reţine aici frecvenţa toasturilor caracteristice mediului caucazian[5], în cadrul diverselor reuniuni festive din Moldova ex-sovietică.

Exemple de acest fel ar mai putea continua, toate însă vor naşte o singură întrebare: putem stopa acest proces din ce în ce mai alert în prezent?

Desigur că nu. Cultura populară este un organism viu, care suferă schimbări permanente în colectivitate şi nu depinde, decât foarte puţin, de forţa individuală. Elementele tradiţionale depăşite de beneficiile modernităţii, care vin să le înlocuiască, nu pot subzista doar prin argumentul perpetuării lor strămoşeşti, chiar dacă şcoala – ca principal element de educaţie -, alături de televiziune – element mai mult teoretic – ar depune eforturi supraomeneşti în acest sens. Ceea ce devine de prisos ocupă, în cele mai fericite cazuri, un loc undeva prin podul bunicii sau, frecvent din păcate, doar în vagile amintiri ale acesteia.

O punte de salvare, remarcabilă pentru valorile materiale ale artei populare, este industria artizanatului şi pare a fi un refugiu fericit, în cazul în care aceasta nu intervine cu propriile ajustări, dând naştere la ceea ce numim astăzi kitsch. În acest context, se poate deja vorbi despre producţia de artizanat autentic şi aceea de kitsch. Produsele de artizanat sunt un produs foarte preţuit pe piaţă, devin printre altele un produs asociat industriei turismului în orice ţară.

Pentru a se preveni impietarea specificului local, mulţi meşteri populari autentici sunt şi etnografi autodidacţi, colaborarea acestora cu instituţiile muzeale de profil intrând deja în limitele firescului. Târgurile meşterilor populari organizate de muzeele de etnografie sau de organizaţii meşteşugăreşti, sunt de un colorit aparte, fiecare expozant reprezentându-şi regiunea din care provine prin produsele sale iar publicul, în afară de posibilitatea de a procura ceea ce este perceput ca un „produs exotic”, beneficiază de momente educative şi estetice deosebite.  

De asemenea, un interes aparte îl reprezintă pensiunile turistice care îl introduc pe turist în mediul gospodăriei agricole tradiţionale. Aceste mici oaze devin, în perspectivă, păstrătoarele ideale ale ocupaţiilor şi metodelor de micro-producţie tradiţionale. De observat, în regiunile montane, o anumită predilecţie a turiştilor străini spre pensiunile agro-turistice, acestea devenind un concurent foarte serios instituţiilor hoteliere.

Se poate observa şi în România, un obicei de decorare a curţilor cu piese autentice ale gospodăriei rurale, revalorificate acum graţie unei influenţe Occidentale. Nu mai este o curiozitate să vezi, în curţile satelor, căruţe de lemn împodobite cu ghivece de flori, porţi de lemn sculptate cu motive geometrice şi vegetale tradiţionale, chiupuri ceramice, ornamente cu porumb, usturoi, trofee de vânătoare, blănuri etc.

Este adevărat că în mare parte, prin modalitatea de expunere, nu se respectă normele de conservare aferente, o serie întreagă de materiale fiind ameninţate cu degradarea, pe de altă parte însă, trebuie remarcată o anumită reorientare a gustului estetic al românilor, „lada bunicii” fiind din ce în ce mai mult în centrul atenţiei.

Orice lucru vechi începe să fie apreciat, personalul muzeului, pus în faţa unei piese – chiar destul de frecvent întâlnită – este nevoit adesea să negocieze un preţ de achiziţie. Actele de donaţie de piese de patrimoniu la muzeu, sunt din ce în ce mai puţine.

În ceea ce priveşte formele moderne de supravieţuire ale artei populare, creionate foarte sumar în intervenţia de faţă, trebuie împărtăşită părerea că, acestea mai au nevoie de încurajare şi de consultanţa personalului specializat. Cu această ocazie, multe elemente, astăzi pe cale de dispariţie, pot reînvia şi aduce un profit spiritual şi economic remarcabil. O implicare instituţională notabilă a fost cea a Muzeului Civilizaţiei şi Tehnicii Populare Tradiţionale din Dumbrava Sibiului[6], România, care a valorificat mai multe instalaţii tehnice pe cale de dispariţie[7], de exemplu.

În judeţul Neamţ mai există câteva instalaţii de apă: mori, pive pentru bătut ţesăturile de lână şi gatere care – dacă nu vor putea fi valorificate muzeistic – ar putea fi salvate de o eventuală iniţiativă privată. Beneficiind de potenţialul turistic deosebit al zonei, crearea unui parc special în care vizitatorii să poată vedea aceste instalaţii în funcţiune pare a fi soluţia cea mai fericită.

Festivităţile publice, gen zilele localităţii sau cele prilejuite cu diverse ocazii capătă un farmec aparte atunci când programele sunt inspirate din bagajul spiritual local, reanimându-se cutume, practici, ritualuri şi un tezaur folcloric reprezentativ. Personalul de specialitate trebuie să se regăsească în formula organizatorică, cel puţin cu rol consultativ, evitând riscul de bagatelizare spre care poate duce excesul de zel al unor organizatori neavizaţi, suprasolicitându-se – mai ales – încărcătura simbolistică[8] sau forţându-se prin atipii stridente.

Concluzia cea mai potrivită a constatărilor propuse reflecţiei aici nu poate fi decât una singură, şi anume: în contextul evoluţiei cultural-economice, eforturile de păstrare a tradiţiei populare trebuie să se concentreze asupra formelor autentice, fără a admite alterarea lor.  

             

de Vitalie Josanu

---

[1] Victor Spinei, Aspecte economice şi sociale ale evoluţiei comunităţilor locale din spaţiul est-carpatic în sec. X-XIII, în Hierasus, anuar'78, vol. I, Botoşani,1979, p. 224; Ion Tentiuc, Populaţia din Moldova centrală în secolele XI-XIII, Ed. Helios, Iaşi, 1996, p.72.

[2] Fără a insista prea mult asupra acestui aspect de ordin istoric, se atrage atenţia asupra preponderenţei antroponimelor Ungureanu, Mărgineanu, Ţurcanu, Ardeleanu, Mocanu, toate indicând aceeaşi direcţie de imigrare: Transilvania, vezi şi Rocsana Josanu, Vitalie Josanu, Contribuţii privind evoluţia populaţiei şi a aşezărilor medievale româneşti de la răsăritul ţării Moldovei. Studiu de caz asupra satului Chetrosu, jud. Soroca, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2006, p. 39-49, 63-72.

[3] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p. 138. În satul Humuleşti, locul naşterii marelui povestitor român Ion Creangă, astăzi suburbie a or. Târgu Neamţ (România), în regiunea - sugestiv numită – Bejeni, sunt localnici care şi-au păstrat încă vorba ardelenească a strămoşilor lor, aşezaţi aici încă de prin secolele XVIII-XIX. Un interes aparte, în sensul cristalizării unei culturi locale specifice, cu aportul nemijlocit al elementului românesc din Transilvania, îl reprezintă şi Valea Bistriţei, Elena Florescu, Adolph Chevallier, Valea Bistriţei – tradiţii populare, Piatra Neamţ, 1993, p. 30; Lucia Cireş, Aspecte ale vieţii pastorale în folclorul obiceiurilor din Moldova, în Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei, III, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2003, p. 119-124.

[4] S. Chetrosu, jud. Soroca, Republica Moldova.

[5] Diferite de închinările obişnuite la români, urările de pahar fiind anticipate de câte o naraţie anecdotică, filosofico-moralizatoare. 

[6] Ioan Opriş, Transmuseographia, Ed. Oscar print, Bucureşti, 2000, p. 166-167.

[7] La Muzeul de Istorie şi Etnografie Tg. Neamţ (România), într-un spaţiu special amenajat, sunt expuse o moară de apă, o ştează pentru bătut sumane, un gater de apă şi o presă pentru ulei, cu toate accesoriile, - piese rarisime - constituind un punct de atracţie aparte.

[8] Cazul ramurii de brad – simbolizând „pomul vieţii” – care a depăşit, în Tg. Neamţ, cadrul ritualurilor funerare, pentru a împodobi momentele festive ale oraşului.

Retrospective pentru 2004 – Anul Ştefan cel Mare

                                                                             

„... se ştie, nu au istorie decât popoarele libere. Cele sclave o înlocuiesc cu geografie, sport, muzică, menaj” (eu aş mai adăuga aici şi matematică). Această realitate palpabilă, nu doar pentru mine, m-a marcat, în formularea lui Nicolae Dabija, din Literatura şi Arta, nr. 50 (3094), 16. XII. 2004. Cunoscutul intelectual român, din stânga Prutului, se referea la imixtiunea politicului în şcoala din Basarabia, prin implementarea unui amalgam numit „istorie integrată” în locul istoriei naţionale, de fapt, un grav atentat asupra acestei discipline esenţiale pentru educarea unei naţiuni.

Faptul că românii dintre Prut şi Nistru mai sunt dominaţi, este – din păcate – o realitate recunoscută chiar şi de către liderii comunişti de la Chişinău, însă atât elitele pro (adevăratele elite culturale), cât şi românii din localităţile basarabene, rezistă de fiecare dată deznaţionalizării cu o şi mai mare îndârjire (drept dovadă este şi ultimul sondaj efectuat în zonă, în care peste 30% din populaţie s-au declarat români! – bineînţeles că rezultatul va fi dat publicităţii „ajustat” sau interpretările sale nu vor vedea lumina tiparului). Profesorii de istorie vor accepta, în mare parte – formal – acest dictat, însă majoritatea lor vor înţelege să se prezinte în faţa elevilor tot cu istoria românilor.

Mă bucură faptul că, peste Prut, tinerele generaţii nu mai pot fi minţite, acestea urmând a schimba regimul „democrato” – comunist. Chiar şi ieşirile antiromâneşti pot deveni – şi ajung! – arme de apărare ale basarabenilor. Celebrul, deja, Dicţionar moldovenesc – românesc (în cea mai mare parte este explicativ), al tov. V. Stati, este dovada elocventă că între români şi moldoveni nu poate sta decât semnul egalităţii etnice. Mulţi l-au cumpărat pentru a se distra, alţii pentru a-i „consulta” pe pretinşii „moldoveni” în privinţa unor elucubraţii ale „eruditului” autor. Nimeni însă nu l-a luat în serios (altfel nici nu s-ar putea întrucât filologul şcolit la Moscova îi învaţă pe „moldoveni” că băutura din paharul lor nu se numeşte rachiu, ci solearcă! (p. 278) ori în Basarabia ştie oricine că acest cuvânt – în traducere din rusă – înseamnă motorină; la sîtă nu mai găseşte un termen românesc mai convingător şi o dă pe explicaţii (şi ce explicaţii!): „Pălăria florii-soarelui” (p. 276)! Cred că este suficient pentru a găsi un calificativ potrivit acestei „opere”).

Exemplele pot continua la nesfârşit, vreau să spun doar că românitatea basarabeană creşte şi nu va pieri, chiar dacă Ţara (România) nu s-a arătat întotdeauna dispusă să-şi apere conaţionalii. Unii lideri de opinie de la Chişinău îmi spuneau că preferă să fie lăsaţi în pace decât să li se pună „beţe în roate”, atât din partea autorităţilor centrale bucureştene, cât şi din aceea a unor pretinşi analişti politici, gen Valentin Stan – Laptop.

Care sunt stâlpii de rezistenţă în Basarabia? Pentru cei din dreapta Prutului doar nume simple – din păcate! – precum Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale, etc., etc., etc. De aceea, strategii regimului comunist îi preferă, în atacuri, recunoscând prin aceasta anume sâmburele tare al problemei.

Realitatea zugrăvită de Nicolae Dabija şi reprodusă la începutul articolului de faţă, persistă însă şi în România, adevăr care pe mulţi ne revoltă şi care face să mă îndoiesc de libertatea acestei Ţări.

Anul 2004 s-a încheiat... . La nivel declarativ, acesta era dedicat – dacă vă aduceţi aminte! – memoriei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt; de la trecerea sa în eternitate s-a împlinit o jumătate de mileniu. Unii visători – printre care m-am numărat – au sperat că va fi un an special, nu atât de insipid ca acela dedicat lui I. L. Caragiale (2003).

            Într-o atmosferă de oarecare concurenţă cu guvernul de la Chişinău, Bucureştii anunţau, cu mare tam-tam, alocarea unei sume fabuloase care va fi distribuită judeţelor din Moldova pentru organizarea sărbătorii. Aşa cum este normal la noi (sic!), cea mai mare parte a sumei a fost promisă pentru sfânta burtă a „pişcotarilor”, iar „fărâmele”, pentru destinaţia menită iniţial. Nu s-a ţinut cont de faptul că marele voievod al Ţării Moldovei – pe lângă celelalte calităţi, indiscutabile, pe care le-a avut – s-a remarcat şi ca un mare ctitor de ţară şi de lăcaşuri sfinte. În memoria colectivă, orice ruină, orice edificiu mai vechi este atribuit – adesea în mod eronat – acestui domn.

Mă gândesc să-l compar pe Măria Sa, Ştefan, cu Meşterul Manole, care a trebuit să-şi jertfească o parte din suflet pentru ca zidăria lui să dăinuiască. Implicaţia  sentimentală pe care a avut-o voievodul-ctitor poate fi comparată şi cu aceea a unui ţăran ataşat - până în măduva oaselor - de cocioaba sa, pentru că a fost ridicată cu mâinile şi cu sudoarea frunţii sale. Din acest punct de vedere, ctitoriile ştefaniene sunt adevăratele valori care păstrează şi o parte din sufletul marelui voievod. Iniţierea sau reluarea – anume în acest an – a unor lucrări de cercetare şi restaurare-conservare a acestor monumente, era într-adevăr un gest de preţuire faţă de acela care a ştiut să facă această parte a neamului românesc să-şi ridice fruntea semeţ.

Berea, micii, vorbele goale, posterele, vederile – măsuri pentru justificat banii alocaţi sau lipsa de inspiraţie?! – sunt sterilităţi, lucru de mântuială... poate că însăşi cultura noastră se rezumă la aşa ceva. De fapt, o expoziţie, legată de epoca Ştefan cel Mare, pe care am vernisat-o în oraşul de sub Cetatea Neamţului, a trebuit să aştepte momentul „băutei” (mult apreciat de „personulităţile” locale), venit după o lansare de carte - şi aceasta - în afara temei şi prea puţin documentată (autorul este angajat al Bibliotecii Naţionale – totuşi!).

Instituţiile muzeale şi de cercetare din Moldova s-au descurcat cum au putut, mai mult cu resursele financiare proprii, s-au organizat expoziţii, microSesiuni de Comunicări Ştiinţifice; foarte puţine au reuşit să continue cercetările arheologice la Curţi Domneşti sau biserici. Privirile erau aţintite spre Direcţiile Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional – în fruntea cărora nu sunt plasaţi, întotdeauna, profesionişti, ci clientele – aici, însă, a persistat frica de a nu deranja mai sus, poate că anul va trece neobservat şi... a trecut!

A fost sărbătoarea de la Putna şi ştie oricine la ce s-a rezumat!

Am avut ocazia să particip la unele acţiuni organizate de Institutul de Arheologie Iaşi, Muzeul de Istorie Alexandria, Muzeul Judeţean Vaslui, Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, Colegiul „Ştefan cel Mare” Tg. Neamţ. Cu excepţia Muzeului „Ştefan cel Mare” Vaslui, peste tot s-a vădit dezinteresul pronunţat al Ministerului. Aceste acţiuni se datorează în special dorinţei şi dăruirii organizatorilor. Nu pot să nu remarc aici o frumoasă colaborare la Alexandria între Muzeul local de Istorie, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional, Episcopia Teleormanului şi Filiala Societăţii Române de Numismatică.

Pe plan editorial, pot aprecia doar seria de volume Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004, tipărite cu truda lui Şt. S. Gorovei şi a Mănăstirii Putna.

 Nereuşita publicării unei reviste omagiale sau a unui volum de specialitate comun tuturor instituţiilor de cercetare din Moldova, cu studii rarisime şi mai noi referitoare la această personalitate şi epocă, denotă o dezbinare regretabilă între specialişti. Am sperat că investigaţiile referitoare la epoca Ştefan cel Mare vor fi stimulate mai mult ca niciodată. Degeaba.

În străinătate apar publicaţii (Franz Hayt, Atlas d‘histoire, Bruxelles, 1996; Patrick Mérienne, Atlas mondial du Moyen Âge, Rennes, 1997), conform cărora, în evul mediu timpuriu, teritoriul actual al României era populat de bulgari (Muntenia, Dobrogea, jumătatea sudică a Moldovei) şi maghiari (Transilvania), restul teritoriului este o terra deserta, fără a se menţiona etnia predominantă din regiunile româneşti libere sau din acelea supuse, aşa cum s-a procedat în alte cazuri (avari, croaţi, sârbi, slavi, chazari, pecenegi, turci etc). Mai are cineva curajul să afirme peste hotare că românii sunt cel mai vechi popor al Europei? Occidentul nu ştie... . Ţin să precizez că nu este vina autorilor, care pentru alte epoci vin cu informaţii mai exacte (Cultura Cucuteni, antichitate). Aceştia nu fac politică; după cum s-ar crede, ei au utilizat mai degrabă sursele accesibile, care, în acest caz ei au avut la dispoziţie versiunile maghiară şi bulgară. Cea românească abia de este publicată în revistele de specialitate din ţară, intitulate „anuare” dar – desigur! - fără a respecta periodicitatea.

Revenim la anul „Ştefan cel Mare” şi nu pot trece cu vederea (ne)implicarea mass media, ca factor important de... culturalizare. Este adevărat că nu am stat zi de zi cu ochii la „tembelizor” dar, după cele vizualizate, sunt profund dezamăgit. Putem afirma, fără rezerve, că anul 2004 a fost anul Mutu, anul Electoralelor, anul Holocaustului, anul fiţelor şi vedetelor de carton, anul manelelor etc. Am văzut doar un film Ştefan cel Mare, un documentar (slăbuţ), o dezbatere interesantă cu Constantin Rezachevici despre armele şi evoluţia artileriei, cu referiri directe la epoca ştefaniană şi... o lălăială la „Naşul”, între pictorul Sorin Dumitrescu, regizorul Sergiu Nicolaescu şi istoricul (bun la toate) Adrian Cioroianu, despre personalitatea marelui voievod al Ţării Moldovei.

S-au spus multe şi insignifiante la „Naşul” dar interesul pare să fi căzut pe faptele de aşternut ale Măriei Sale. Primii doi, ca neavizaţi (Sorin Dumitrescu mi s-a părut mult mai documentat dintre toţi cei prezenţi la dezbatere), puteau spune orice dar de la istoricul A. Cioroianu m-am aşteptat la o altă atitudine. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că A. Cioroianu nu este medievist şi mă întreb atunci, ce a căutat acolo, pe cine a reprezentat? Nu insist asupra acestei probleme, privitoare la „desfrâul domnesc”, care are propriile implicaţii justificabile, mult mai adânci, ce ţin nemijlocit de continuitatea dinastică, politica alianţelor matrimoniale, mentalul colectiv medieval, factorul social, rata mortalitaţii infantile etc. dar şi aspectul de faţă putea fi analizat altfel, de către un specialist implicat, astfel ca telespectatorul să nu conchidă – cum s-a şi întâmplat! – că avem şi un „afemeiat” împodobit cu aureola sfinţeniei! Cu tot respectul sincer faţă de dl. A. Cioroianu, dar dacă nu era „în domeniu”, trebuia să refuze invitaţia de participare şi chiar să propună, dând astfel dovadă de eleganţă, alte persoane. Avem, totuşi, medievişti valoroşi.

Faţă de televiziunea publică au fost aşteptări mult mai mari în comparaţie cu posturile tv private. De altfel, TVR1, în ciuda pretenţiilor declarate, nici nu se poate ridica la nivelul unui post naţional propriu-zis. Această constatare transpare cel mai mult din exteriorul graniţelor actuale ale României. Românilor din afară, care au acces la programele televiziunii amintite, le este prezentată o imagine mult deformată a ţării; conform ştirilor prezentate şi a priorităţii genului de informaţii, România este caracterizată de crime, violuri, jafuri, accidente rutiere, fiţe cu „cracii până în gât” şi snobi care încă nu au călcat pe greblă. Programele televiziunii „naţionale” române nu suportă comparaţie cu acelea ale ORT1 (postul public rusesc). La ruşi nu trece o zi fără o emisiune în care să fie rulată o producţie a cinematografiei ruseşti, fără o emisiune în care să se promoveze valorile culturale ruseşti iar ştirile – cu toate rezervele privind comentariile şi interpretarea informaţiilor – sunt cu adevărat de interes. Unii vor spune că ruşii au o cultură naţională bogată, eu voi spune că ei ştiu să o promoveze.

O analiză pertinentă a activităţii TVR1 ar conchide că echipa de la conducerea acestui post dăunează grav intereselor de stat şi imaginii României peste hotare. Divertismente  gen „Surprize, surprize” sau „Iartă-mă”, promovează non-valoarea, educă o naţiune de „looser”-i plângăcioşi şi – în ultimă instanţă – de laşi. Ca plătitori obligaţi de taxe pentru serviciile prestate de acest trust, avem cu toţii dreptul la opinie căci, în cazul de faţă, apelul la butoanele telecomenzii sunt inutile.

 Radio-ul public sau privat constat că s-a implicat la fel de mult la sărbătorirea anului „Ştefan cel Mare”: o bătaie de joc. Reporterii trimişi pe teren erau interesaţi să le treacă ziua: două-trei vorbe – de la specialişti/nespecialişti, nu contează!. Posturile private au fost cele mai dezinteresate. De altfel, PRO TV, filiala Chişinău, se întrece în osanale Partidului cu alte posturi sau ziare antinaţionale din Basarabia (patronul este, totuşi, cetăţean român şi s-a sperat că serviciile oferite de echipa sa acolo vor fi un suflu românesc în plus, atât de necesar).

Presa? Este – din acest punct de vedere – sub orice critică. Putea cel puţin să monitorizeze modul în care sunt organizate festivităţile, cum au fost cheltuiţi banii, câţi s-au alocat, de ce?, dacă nu s-a deturnat destinaţia iniţială a unor sume etc., etc. Tăcere... . A fost un an electoral şi asta le-a ocupat tot timpul! Mojiciile de campanie au fost mai interesante.

Desigur, odată cu debutul localelor s-a cam terminat cu anul Ştefan şi începeau altele.

Am aflat într-o zi că toate şcolile din ţară urmează să marcheze „Ziua Holocaustului” (în special, profesorii de istorie trebuiau să ţină un curs obligatoriu la temă); s-a filmat, l-am văzut pe dl ministru, discuţii, aprecieri, cărţi scoase de amatori (în timp ce problema Holocaustului în România nu este pe deplin elucidată de specialişti). L-am felicitat pe inspector pentru ce s-a făcut dar l-am întrebat, în acelaşi timp, de ce nu a procedat identic în cazul anului „Ştefan cel Mare”; măcar să se ţină câte un curs în fiecare clasă. Mi-a răspuns că s-a conformat unor ordine politice... .

Deşi fiecare dintre aspectele discutate aici mai pot fi completate şi se mai pot adăuga multe alte fenomene, mă opresc aici pentru că nu-mi pot înăbuşi năduful; reproşul pe care-l fac îi vizează pe toţi cei implicaţi, responsabili, ca şi pe mine.

Oare suntem o ţară liberă?

Expoziţia pe care am conceput-o împreună cu dl Costică Asăvoaie şi prezentată la Casa de Cultură „Ion Creangă” din Tg. Neamţ, avea ca punct final o reproducere foto a mormântului lui Ştefan cel Mare (de la Putna); în faţa imaginii era aşezat un trandafir (fără conotaţii politice!) şi un sfeşnic cu lumânare, mai jos chibritele neumblate. Nu am avut niciunul dintre noi sentimentul demnităţii de a aprinde lumânarea. I-am invitat pe cei prezenţi acolo, care se consideră în drept să o facă... .

De Vitalie Josanu.