de Vitalie Josanu,
Omenirea este datoare istoriei cu încă două monumente pentru tot atâtea sfinte: Sfintei Foame şi Sfintei Lene. Evoluţia societăţii umane – cu toate ingredientele pe care le are – a fost marcată, în esenţa ei, de cele două fenomene primordiale şi esenţiale. Să le conturez, pe rând:
Coborâm în timp, în preajma primilor umanoizi, un grup de sălbatici pentru care preocuparea principală era căutarea hranei. Foamea i-a obligat să caute de mâncare. Asemenea preocupare este ceea ce numim noi, cei de acum şi de mai înaintea noastră, MUNCĂ. Foamea i-a obligat şi îi mai obligă pe oameni să lucreze. Culesul şi vânatul au constituit ocupaţiile zilnice, care presupuneau, mai ales cea din urmă activitate, ASOCIEREA, traiul în comunitate. Foamea i-a făcut să gândească la prima organizare a muncii, l-a transformat pe om în producător. Aici a păşit pragul ce îl despărţea de lumea fiarelor. Agricultura, păstoritul – astăzi activităţi banale dar care au constituit, prin practicarea lor în acele vremuri de început ale omenirii, un salt care ar echivala cu acela al zborului în cosmos de mai târziu... . Munca şi nevoia permanentă de confort l-au pus pe om în faţa unor noi probleme, din ce în ce mai diversificate, care l-au obligat să caute noi soluţii, adică să gândească.
Pe de altă parte, există şi opusul oricărei activităţi fizice, Lenea. Fiecare membru al comunităţilor umane din toate timpurile o cunoştea şi nu puţini se lasă prinşi în mrejele ei. Nevoia de hrană, destul de presantă, îl punea pe leneş în faţa unei dileme esenţiale: cum să depună un efort mai mic dar să producă mai mult decât semenul său. Aşa apar inventatorii. Cam în acest mod – mult prea schematizat aici - s-ar putea percepe evoluţia tehnică, de la apariţia harponului şi propulsorului, a arcului şi săgeţii, a roţii, până la cele mai sofisticate aparate ale vremurilor în care trăim. Aceştia au imprimat evoluţiei societăţii umane o linie evolutivă ascendentă în ciuda tuturor sincopelor sesizate. Revoluţia tehnică din toate timpurile, a fost posibilă graţie spiritului inventiv al omului.
Fiecare perioadă istorică, orice comunitate umană, în definitiv, orice individ tinde spre superlativele sale, căutând şi însuşindu-şi cele mai facile mijloace, oricât de novatoare ar fi ele şi chiar dacă trebuie să părăsească uneori, pentru totdeauna, practici mai vechi, perpetuate de strămoşii săi. Multe dintre acestea sunt manifestări străvechi care îşi diluează semnificaţiile iniţiale odată cu emergenţa modernităţii şi devin deja „elemente culturale de prisos”. Odată cu acestea este sortit dispariţiei şi o bună parte din inventarul material al fiecărei moşteniri răpuse de maşina timpului. Astfel, filoane adânc înrădăcinate ale tradiţiilor comunităţilor umane, moştenirile „din bătrâni”, reprezintă – în prezent - doar un cumul cantitativ nesemnificativ al unor tradiţii perene, care au reuşit să reziste sau, cele mai multe dintre ele, să se adapteze noilor prefaceri. Primenirea substanţei culturale se face şi astăzi, uneori fără să ne dăm seama; îi implică chiar şi pe cei care sunt animaţi de un anume spirit de conservare sau simpli admiratori ai artei populare. Descoperirea şi utilizarea pe scară largă a plasticului şi inoxului – de exemplu – au fost în măsură să distrugă o întreagă civilizaţie a lemnului şi ceramicii, înlocuind acest material din gospodărie, începând de la jucăriile copiilor şi terminând cu tâmplăria.
Dezvoltarea mass-mediei şi răspândirea difuzorilor săi la sate au suprimat vechile metode de transmitere a moştenirilor culturale, „din gură în gură”, cum se spune în mediul românesc. Din difuzor de folclor, omul modern tinde să devină un consumator de informaţie, care – cu toate rezervele calitative – conturează ceea ce numim cultură. Totodată mass-media, ca factor de răspândire culturală, duce la uniformizare substituind cele mai multe urme ale tezaurului microregional. Mijloacele informaţionale moderne impun ceea ce numim astăzi „moda” şi sunt în măsură să dicteze gustul pe o suprafaţă ce corespunde spaţiului de acoperire pe care îl au. De remarcat, în acest sens, faptul că în aşezările mai izolate, unde curentul electric - însoţit de întreaga aparatură de consum, dependentă de această sursă de energie, aici şi televizorul, radioul, etc. - a pătruns relativ târziu, s-a păstrat un bagaj cultural mult mai bogat faţă de vecinătatea ceva mai emancipată, din punct de vedere economic. Din asemenea regiuni „defavorizate” antropologii inspiraţi şi-au cules şi mai adună încă cele mai multe materiale ştiinţifice. De altfel, cele mai fertile terenuri pentru specialişti nu sunt localităţile modernizate, ci mai ales acelea retrase de căile de comunicaţie, de urbe, cele din regiuni istorice cu stabilitate demografică cum sunt – la români – cele montane, piemontane, de pădure. Pe de altă parte, regiunile intrate mai târziu în sistemul de locuire medieval, cum sunt stepele estice, Bugeac şi Cubolta (R. Moldova), de exemplu, cu populaţie rară până în veacurile XVI-XVII, din cauza devastărilor tătăreşti[1], prezintă alte fenomene interesante. Aceste regiuni au cunoscut anumite întreruperi de locuire, fiind populate ceva mai intens de etnici români, colonizaţi atât din interiorul Ţării Moldovei, cât şi de comunităţi umane din statele medievale româneşti învecinate: Ţara Românească şi – mai ales - Transilvania[2]. Din această cauză, se remarcă aici un anumit amalgam de tradiţii specifice de la sat la sat şi chiar în interiorul aşezării, cu trimitere la alte spaţii etnografice personalizate, ceva mai accentuat decât în restul Moldovei istorice, despre care încă Dimitrie Cantemir scria că „altminteri, obiceiurile sînt tot atît de deosebite, cât este de deosebit aerul de la un ţinut la altul al ţării”[3]. În regiunea Cuboltei, graţie fenomenului sesizat mai sus, s-a produs o sinteză a unui cumul de obiceiuri şi practici din spaţii româneşti mai îndepărtate, ca şi a unor fire alogene de import. O cercetare etnografică specială a regiunii Cuboltei este în măsură să răsplătească cercetătorul interesat, dezvăluindu-şi o serie întreagă de conexiuni strânse, de ordin cultural, cu multiple valenţe istorice complementare informaţiilor cunoscute în prezent.
Perturbări cu urmări semnificative asupra satului românesc poate produce chiar integrarea în Uniunea Europeană, care ne obligă – într-un fel sau altul - să ne debarasăm de anumite practici tradiţionale, calificate a fi „prea crude”, „neigienice”, „neconforme” etc., adânc ancorate în trecutul nostru. În gospodăriile particulare nu se va mai admite – de exemplu - tăierea porcului, impunându-se în acest scop abatoarele. Vor dispărea, totodată, şi elemente caracteristice ale sărbătorii Ignatului (când se taie porcii), nu se va mai împărţi „pomana porcului” iar copiii nu vor mai putea călări godacul pârlit şi învelit pentru a se răcori. Nu este exclus să dispară – asemenea coacerii pâinii în gospodăriile rurale - o întreagă industrie casnică legată de acest eveniment, când toţi membrii se pregătesc de sărbătorirea Crăciunului. Sunt sortite dispariţiei – în lipsa unei intervenţii politice speciale – prepararea tradiţională a lactatelor la stână, tehnici de uscare a fructelor, fabricarea de ţuică, palincă, rachiu în cadrul gospodăriilor săteşti, odată cu transformarea stânilor în ferme modernizate, prin introducerea unor norme comunitare prohibitive şi prin introducerea „mărcii înregistrate”.
Un alt element prezent aici şi ameninţat cu dispariţia – dacă nu cumva acel spirit de conservare, încă viu, al comunităţilor rurale va încerca şi va reuşi o adaptabilitate a practicilor tradiţionale la noile vremuri alimentând, în continuare, vigoarea specificului local – ţine de sărbătorirea Duminicii Mari, a Pogorârii Sfântului Duh, când se sfinţesc toate ierburile. Pe podeaua bisericilor şi caselor se aşterne iarbă sau flori şi frunze de nuc. Gospodarii schimbă între ei pomeni „de sufletul morţilor”, constând din obiecte de vestimentaţie sau de uz casnic, alături de câteva plăcinte cu o lumânare aprinsă[4]. Pare să ne părăsească primul aspect al sărbătorii, în ultimul timp unii gospodari preferând să aşeze în vaze câteva fire de flori şi frunze de nuc, pentru a nu se păta covoarele.
Dacă o parte din bagajul cultural tradiţional rămâne în trecut, locul rămas se înnoieşte – printre altele – cu o serie întreagă de importuri care, deocamdată, fac o notă discordantă stridenta în peisajul românesc. Dintre acestea, din ce în ce mai frecvent încep să apară în calendarele şcolare Haloween-ul, o sărbătoare de import care deocamdată s-a suprapus aici mai ales prin coloritul şi ineditul costumaţiei şi mai puţin sau chiar deloc prin semnificaţiile şi rosturile sale. Simbolul tradiţional, cu multă încărcătură creştină, al Mielului din cadrul sărbătorilor Pascale, este deja înlocuit de iepuraşul catolic, care preia cu această ocazie atribuţiile lui Moş Crăciun. În februarie îşi mai face simţită prezenţa, deja cu multă autoritate, sărbătoarea îndrăgostiţilor, Valentine's day, care „obligă” majoritatea colectivelor şcolare şi ale căminelor culturale să vină cu un program adecvat. În ultimul timp însă, unii specialişti au atras atenţia asupra faptului că la români există deja o zi a îndrăgostiţilor, la 26 februarie, Dragobetele (specifică Olteniei, sud-vestul României), ceea ce a condus la un alt fenomen curios: o parte a populaţiei este fidelă tradiţiei importate, alta a Dragobetelui în timp ce ultima, mai conciliantă, le marchează pe amândouă!
Caracteristicul Mărţişor, purtat în piept odinioară de toată suflarea românească în luna martie, o posibilă „marfă culturală de export” sau element cultural-identitar – aşa cum pentru ruşi este celebră, printre altele, Matrioşka - pierde teren din ce în ce mai mult. În regiunea Basarabiei ( = R. Moldova), ca urmare a existenţei un timp relativ îndelungat în componenţa Uniunii Sovietice şi-au făcut simţită prezenţa unele obiceiuri importate dar care au prins deja rădăcini destul de viguroase. Dintre acestea, merită făcută o scurtă trimitere la importul din lumea rusească: în cadrul ceremonialului nunţii, se solicită mirilor să se sărute, strigându-se „amar!” (rom.) = „gor'ko!” (rus.). De asemenea, se reţine aici frecvenţa toasturilor caracteristice mediului caucazian[5], în cadrul diverselor reuniuni festive.
Exemple de acest fel ar mai putea continua, toate însă vor naşte o singură întrebare: putem stopa acest proces din ce în ce mai alert în prezent?
Desigur că nu. Cultura populară este un organism viu, care suferă schimbări permanente în colectivitate şi nu depinde, decât foarte puţin, de forţa individuală. Elementele tradiţionale depăşite de beneficiile modernităţii, care vin să le înlocuiască, nu pot subzista doar prin argumentul perpetuării lor strămoşeşti, chiar dacă şcoala – ca principal element de educaţie -, alături de televiziune – element mai mult teoretic – ar depune eforturi supraomeneşti în acest sens. Ceea ce devine de prisos ocupă, în cele mai fericite cazuri, un loc undeva prin podul bunicii sau, frecvent din păcate, doar în vagile amintiri ale acesteia.
O punte de salvare, remarcabilă pentru valorile materiale ale artei populare, este industria artizanatului şi pare a fi un refugiu fericit, în cazul în care aceasta nu intervine cu propriile ajustări, dând naştere la ceea ce numim astăzi kitsch. În acest context, se poate deja vorbi despre producţia de artizanat autentic şi aceea de kitsch. Produsele de artizanat sunt un produs foarte preţuit pe piaţă, devin printre altele un produs asociat industriei turismului în orice ţară. Pentru a se preveni impietarea specificului local, mulţi meşteri populari autentici sunt şi etnografi autodidacţi, colaborarea acestora cu instituţiile muzeale de profil intrând deja în limitele firescului. Târgurile meşterilor populari organizate de muzeele de etnografie sau de organizaţii meşteşugăreşti, sunt de un colorit aparte, fiecare expozant reprezentându-şi regiunea din care provine prin produsele sale iar publicul, în afară de posibilitatea de a procura ceea ce este perceput ca un „produs exotic”, beneficiază de momente educative şi estetice deosebite.
De asemenea, un interes aparte îl reprezintă pensiunile turistice care îl introduc pe turist în mediul gospodăriei agricole tradiţionale. Aceste mici oaze devin, în perspectivă, păstrătoarele ideale ale ocupaţiilor şi metodelor de micro-producţie tradiţionale. De observat, în regiunile montane, o anumită predilecţie a turiştilor străini spre pensiunile agro-turistice, acestea devenind un concurent foarte serios instituţiilor hoteliere. Se poate observa şi în România, un obicei de decorare a curţilor cu piese autentice ale gospodăriei rurale, revalorificate acum graţie unei influenţe Occidentale. Nu mai este o curiozitate să vezi, în curţile satelor, căruţe de lemn împodobite cu ghivece de flori, porţi de lemn sculptate cu motive geometrice şi vegetale tradiţionale, chiupuri ceramice, ornamente cu porumb, usturoi, trofee de vânătoare, blănuri etc.
Este adevărat că în mare parte, prin modalitatea de expunere, nu se respectă normele de conservare aferente, o serie întreagă de materiale fiind ameninţate cu degradarea, pe de altă parte însă, trebuie remarcată o anumită reorientare a gustului estetic al românilor, „lada bunicii” fiind din ce în ce mai mult în centrul atenţiei. Orice lucru vechi începe să fie apreciat, personalul muzeului, pus în faţa unei piese – chiar destul de frecvent întâlnită – este nevoit adesea să negocieze un preţ de achiziţie. Actele de donaţie de piese de patrimoniu la muzeu, sunt din ce în ce mai puţine.
În ceea ce priveşte formele moderne de supravieţuire ale artei populare, creionate foarte sumar în intervenţia de faţă, trebuie împărtăşită părerea că, acestea mai au nevoie de încurajare şi de consultanţa personalului specializat. Cu această ocazie, multe elemente, astăzi pe cale de dispariţie, pot reînvia şi aduce un profit spiritual şi economic remarcabil. O implicare instituţională notabilă a fost cea a Muzeului Civilizaţiei şi Tehnicii Populare Tradiţionale din Dumbrava Sibiului[6], România, care a valorificat mai multe instalaţii tehnice pe cale de dispariţie[7], de exemplu. În judeţul Neamţ mai există câteva instalaţii de apă: mori, pive pentru bătut ţesăturile de lână şi gatere care – dacă nu vor putea fi valorificate muzeistic – ar putea fi salvate de o eventuală iniţiativă privată. Beneficiind de potenţialul turistic deosebit al zonei, crearea unui parc special în care vizitatorii să poată vedea aceste instalaţii în funcţiune pare a fi soluţia cea mai fericită.
Festivităţile publice, gen zilele localităţii sau cele prilejuite cu diverse ocazii capătă un farmec aparte atunci când programele sunt inspirate din bagajul spiritual local, reanimându-se cutume, practici, ritualuri şi un tezaur folcloric reprezentativ. Personalul de specialitate trebuie să se regăsească în formula organizatorică, cel puţin cu rol consultativ, evitând riscul de bagatelizare spre care poate duce excesul de zel al unor organizatori neavizaţi, suprasolicitându-se – mai ales – încărcătura simbolistică[8] sau forţându-se prin atipii stridente. Concluzia cea mai potrivită a constatărilor propuse reflecţiei aici nu poate fi decât una singură, şi anume: în contextul evoluţiei cultural-economice, eforturile de păstrare a tradiţiei populare trebuie să se concentreze asupra formelor autentice, fără a admite alterarea lor.
L’émancipation économique en rapport avec la régénération de la culture populaire. Observations préliminaires.
Par Vitalie Josanu,
L’humanité doit encore deux monuments à l’histoire: un pour la Sainte Faim et l’autre pour la Sainte Paresse. L’évolution de la société – y compris tous ses ingrédients – a été marquée, en essence, par ces phénomènes essentiels et primordiaux. Esquissons-les, séparément:
Au temps passé, les premiers humanoïdes formaient un groupement de sauvages qui avaient comme but principal la recherche de la nourriture. La faim les y obligait. C’était une préoccupation qu’on nomme, au présent, du travail. La faim a forcé les gens à travailler et il le fait encore. La cueillette et la chasse étaient les occupations quotidiennes, qui supposaient (la dernière surtout), une association, une vie en communauté.
Pour vaincre la faim, les gens ont créé la première organisation du travail et ont devenu des producteurs. C’est ainsi que la race humaine s’est séparée pour toujours du monde animal. L’agriculture et l’élevage du bétail sont des activités banales pour nous mais leur pratique à ce temps-là, dans l’aube de l’humanité, constituait un miracle semblable au voyage au cosmos des temps modernes... . Le travail et le besoin permanent du confort a soulevé de nouveaux problèmes aux gens, de plus en plus difficiles, pour les obliger à chercher des sollutions nouvelles, c’est à dire à penser davantage.
De l’autre coté se situe l’opposé des activités physiques, la paresse. Chaque membre de n’importe quelle communauté humaine de tous les temps la connaissait et la préférait, aujourd’hui aussi. Le besoin de nourriture, assez acharné, posait un grand problème aux hommes: comment produire davantage avec un minimum d’effort. Ainsi apparaissent les inventeurs.
Dans cette manière – plutôt schématique – on peut perçevoir l’évolution technique, depuis la parution du harpon et du propulseur, de l’arc et de la flèche, de la roue, jusqu’aux appareils les plus sophistiqués du temps où nous vivons. L’histoire de la société humaine a suivi donc un trajet évolutif ascendent malgré les syncopes évidentes. Les révolutions techniques de tous les temps ont été possibles grace à l’esprit inventif des hommes.
Toutes les périodes historiques, toutes les communautés humaines enfin, chaque individu cherche ses superlatifs, en utilisant les moyens les plus faciles, même des innovations – parfois on doit même renoncer, pour toujours, aux anciennes pratiques, hérités des anceîtres. Beaucoup d’elles sont des manifestations reculées qui perdent leurs significations initiales en faveur de la modernité et se transforment en „éléments culturaux inutiles”. Une partie importante de l’inventaire matériel de chaque héritage détruit par la machine du temps disparait aussi. Ainsi, des filons puissants des traditions des communautés humaines, héritages „ancestrales”, constituent – au présent – un cumule quantitatif insignifiant de certaines traditions pérennantes qui ont résisté ou, surtout, se sont adaptées aux changements.
La transformation de la substance culturelle se produit toujours, parfois sans l’apperçevoir; il concerne aussi ceux doués d’un esprit conservateur que les amateurs d’art populaire.
Par exemple, la découverte et l’utilisation fréquente du plastique et de l’inox ont remplacé, dans le ménage, une véritable civilisation du bois et de la céramique, des jouets jusqu’à la menuiserie.
Le développement de la presse et sa diffusion dans le milieu rural ont éliminé les anciennes méthodes de transmission de l’héritage culturel, „de bouche en bouche”, comme on dit en roumain. L’homme moderne passe de la propagation du folklore à la réception des informations qui – même de mauvaise qualité – forment la soi-disante culture. C’est toujours la presse – facteur de la diffusion culturelle – qui tend vers l’uniformisation en remplaçant la plupart des traces du trésor microrégional. Les moyens informationnels modernes forment la mode et sont préférés par la population de l’aire qui correspond à l’espace couvert.
En ce sens, on remarque le fait que les localités isolées où l’électricité – y compris toute la gamme d’appareils de consommation qui l’utilisent, la télé, la radio etc. – a pénétré assez récemment, on a gardé un bagage culturel sensiblement plus riche que la proximité plus évoluée du point de vue économique. Telles régions „désavantagées”sont les endroits de recherche des anthropologues inspirés.
D’ailleurs, les terrains les plus fertiles pour les spécialistes ne sont pas les localités modernes, mais plutôt celles isolées des voies de communication et des villes, les agglomérations des régions historiques stabiles du point de vue démographique telles – chez les roumains – les zones montanes, piémontanes et forestières.
Les régions entrées plus tard dans le système d’habitation médieval, comme les steppes de l’est (Bugeac et Cubolta – Rép. de Moldavie), peu habitées jusqu’aux XVIe-XVIIe siècles, suite aux attaques nombreuses des tatares[9], présentent d’autres phénomènes intéressants. Ces régions ont connu des interruptions dans le processus d’habitation , leur population étant formée surtout d’ethniques roumains colonisés du Pays de la Moldavie et des autres pays roumains médievaux: le Pays Roumain et – surtout – la Transylvanie[10].
Par suite, on y remarque un certain mélange de traditions différentes d’un village à l’autre et même à l’intérieur d’une localité; ces traditions sont similaires à celles d’autres espaces ethnographiques personalisés et plus accentuées que dans le reste de la Moldavie historique. D. Cantemir, un grand chroniqueur et homme politique roumain, écrivait: „autrement, les coutumes sont aussi diverses que l’air qui diffère d’une zone à l’autre du pays”[11]. De cette manière, dans la région de Cubolta on peut sésiser une synthèse des traditions et coutumes provenues des espaces roumains plus éloignées avec les traces allogènes importées.
La recherche ethnographique de cette région révèle au spécialiste avisé une suite de connexions culturelles étroites, à multiples valences complémentaires aux informations connues jusqu’au présent.
L’intégration de la Roumanie dans l’Union Européenne pourrait aussi provoquer des perturbations significatives dans l’existence du village roumain. On serra obligé à se débarasser de certaines coutumes traditionelles très anciennes, qui sont considérées „cruelles”, „non-hygiéniques” etc. C’est le cas – par exemple – de la sacrification des cochons qui sera permise seulement dans les abattoirs.
Les autres éléments spécifiques à la fête d’Ignat (la sacrification des cochons) disparaîtront aussi: il n’y aura pas le repas que l’on offre lorsqu’on égorge le cochon ou le jeu des enfants qui montent sur le cochon flambé et envellopé pour se réfraîchir. Il est possible que – comme la cuisson du pain – toute l’industrie ménagère liée à la fête du Noël disparaisse.
Il périra aussi – s’il n’y aura pas une intervention au niveau politique – la fabrication traditionelle des produits laitiers dans les bergeries, les techniques de sêchage des fruits, la fabrication de l’eau de vie ou du quetsche (ţuică) à la maison. La tendance sera de transformer les bergeries en fermes modernes, d’introduire des normes communautaires prohibitives et d’utiliser « les marques enrégistrées ».
Un autre événement qui tend à être anéanti est la fête du Grand Dimanche – Descente du Saint Esprit -, lorsqu’on fait sacrer les herbes (parfois, l’esprit de conservation des communautés rurales cherche à adapter les coutumes traditionnelles aux pratiques modernes gardant ainsi une spécificité locale). Pendant cette fête, on met sur le plancher des maisons et des églises de l’herbe, des fleurs et des feuilles de noyer. Les paysans changent des dons « en souvenir des morts », surtout des vêtements ou des objets de ménage et quelques galettes avec un cierge allumé[12]. Dernièrement, on renonce au premier aspect de la fête, les paysans préfèrent à mettre les fleurs et les feuilles dans des vases, pour ne pas tâcher les tapis.
Pour remplacer le bagage culturel traditionnel, l’on importe des éléments qui, pour le moment donné, créent des discordances dans le paysage roumain. Dans les horaires des écoliers, par exemple, est apparu une fête importée, le Halloween, qui se remarque plutôt par les vêtements colorés et inédits que par une signification spéciale.
Le symbole chrétien traditionnel de l’agneau qui caractérise la fête des Pâques a été remplacé par le lapin catholique, investi avec les attributions de Père Noël.
Au 14 fevrier s’est imposé la fête des amoureux, Valentine’s Day, qui oblige la plupart des écoliers et les foyers culturels à préparer un programme artistique adéquate. Heureusement, certains spécialistes ont attiré l’attention du public que les roumains ont déjà un équivalent pour cette fête, au 26 fevrier, appellé Dragobete (auparavant, il était spécifique pour les zones de l’Olténie et du sud-ouest de la Roumanie). Cela a provoqué un phénomène assez courieux : un segment de la population est resté fidèle à la tradition importée, un autre préfère le Dragobete tandis que le troisième, plus conciliant, fête toutes les deux.
La fête du Mărţişor que tous les roumains utilisaient jadis et qui pouvait constituer une « marchandise culturelle utilisée pour l’export » ou un « élément culturel d’identité » (comme Matrioşka pour les russes), est de plus en plus oublié. Le Mărţişor signifie un „petit pendentif – attaché à un cordonnet tressé rouge et blanc, symbole du sang et de la vie (intervention de l’auteur) – que l’on offre aux femmes au début du mois de mars”*.
Dans la région de Bessarabie (= Rép. de Moldavie), suite à l’appartenance prolongée à l’ex Union Sovietique, d’autres coutumes importées ont pénétré mais qui sont déjà très bien ancorées dans le milieu social. Par exemple, on a assimilé des russes l’habitude de soliciter aux mariés, pendant les noces, de se baiser, lorsque les invités crient « amer » = « amar ! » (roum.)= « gor’ko ! » (rus.). Toujours pendant les noces et aussi dans le cadre des rencontres festives de la Moldavie ex-soviétique sont très fréquents les toasts importés du milieu caucasien[13].
Les exemples pourront encore continuer mais celà ne ménera qu’à une seule question: est-ce qu’on peut arrêter ce processus de modernisation, à rythme de plus en plus rapide?
Certainement pas. La culture populaire est un organisme vivant, qui comporte des changements permanents dans la collectivité et doit très peu au pouvoir individuel. Les éléments traditionnels périmés en faveur de la modernité, qui, parfois même, les remplace, ne résistent pas par une simple perpétuation ancestrale, même si l’école (agent pratique de l’éducation) ou la télé (agent plutôt théorique) en ferraient des efforts inimaginables. Ce qui est inutile ne se retrouve que dans le grenier des vieux ou, malheureusement, seulement dans leurs souvenirs de jeunesse.
Il y a toujours un domaine remarquable qui peut sauver les valeurs de l’art populaire – l’industrie artisanale. Parfois même ce domaine est perverti par de mauvaises influences qui qrrivent jusqu’au kitch. Les produits artisanales sont très appréciés sur le marché, étant associés à l’industrie du tourisme partout dans le monde.
Pour prévenir l’altération des traditions, beaucoup d’artisans authentiques sont aussi des ethnographes amateurs, ayant des collaborations étroites avec les institutions muséales de profile. Les foyers des artisans organisés par les musées d’ethnographie ou les organisations artisanales sont très pitoresques, chaque participant est l’exponent d’une certaine région qu’il représente avec honneur. Au cadre de ces manifestations il y a des moments éducatifs et esthétiques spéciales et les visiteurs peuvent achêter des souvenirs.
Un autre élément important sont les pensions touristiques qui présentent aux touristes la manière de vivre dans les maisons agricoles traditionnelles. Ces endroits sont des oasis qui gardent non-altérées les occupations et les méthodes de micro-production traditionnelles. Dans les régions montagneuses les touristes se dirrigent, avec prédilection, vers les pensions agro-touristiques, qui font la concurence aux institutions hôtelières.
En Roumanie, on peut aussi observer l’habitude de décorer les cours avec des pièces authentiques des maisons rurales, révalorisées sous l’influence occidentale. Il n’est pas courieux, par exemple, d’y voir des charriots en bois garnies de pots à fleurs, des portes en bois sculptées avec des motifs géométriques et végétales traditionnels, des jarrs en céramique, des ornaments avec du maïs, de l’ail, des trophées de chasse, des fourrures etc.
Il est vrai que la manière d’exposer ne respecte pas les normes de conservation aférentes et beaucoup de matériels risquent à se dégrader, mais on doit remarquer une certaine réorientation du goût esthétique des roumains, qui cherchent des antiquités dans les coffres des grandes-mères.
Chaque vieux objet cherche à être apprécié, les salariés des musées doivent souvent beaucoup négocier pour aquisitionner une certaine pièce (même fréquente). Les donations des pièces de patrimoine aux musées sont de plus en plus rares.
En ce qui concerne les formes modernes de conservation de l’art populaire, esquissées seulement dans cet article, elles doivent être encouragées et surveillées par le personnel spécialisé. Ainsi, beaucoup d’éléments, en danger de disparition au présent, peuvent être sauvés et devenir profitables du point de vue spirituel et économique. Une institution qui s’y est beaucoup impliquée a été le Musée de la Civilisation et des Techniques Populaires Traditionnelles de Dumbrava Sibiului[14], Roumanie, qui a valorifié quelques instalations techniques en cours de disparition[15].
Au départament de Neamţ, il y a encore quelques instalations d’eau : des moulins, des moulins à foulons pour battre les tissus en laine et des scies mécaniques qui – sans une valorification muséale – pourront être sauvées par les investisseurs privés. La meilleure sollution en ce sens serait de créer un parc spécial où les visiteurs qui arrivent dans cette zone à grand potentiel touristique pourront les admirer.
Les fêtes publiques, comme les journées de la ville ou pour célébrer certains événements, sont les occasions idéales pour utiliser dans leurs programmes les traditions locales : les coutumes, les pratiques et le trésor folklorique représentatif. Le personnel spécialisé doit avoir une place importante dans le collectif d’organisation, même à rôle consultatif ; celà pour empêcher le risque de minimiser l’événement par l’accentuation des symboles[16] ou l’apparition des choses atypiques.
L’exposé qu’on a fait conduit à une seule conclusion : les efforts de garder la tradition populaire, au cadre de l’évolution culturelle et artistique, doivent se concentrer sur les formes authentiques, sans permettre leur altération.
[1] Victor Spinei, Aspecte economice şi sociale ale evoluţiei comunităţilor locale din spaţiul est-carpatic în sec. X-XIII, în Hierasus, anuar'78, vol. I, Botoşani,1979, p. 224; Ion Tentiuc, Populaţia din Moldova centrală în secolele XI-XIII, Ed. Helios, Iaşi
[2] Fără a insista prea mult asupra acestui aspect de ordin istoric, se atrage atenţia asupra preponderenţei antroponimelor Ungureanu, Mărgineanu, Ţurcanu, Ardeleanu, Mocanu, toate indicând aceeaşi direcţie de imigrare: Transilvania, vezi şi Rocsana Josanu, Vitalie Josanu, Contribuţii privind evoluţia populaţiei şi a aşezărilor medievale româneşti de la răsăritul ţării Moldovei. Studiu de caz asupra satului Chetrosu, jud. Soroca, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2006, p. 39-49, 63-72.
[3] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p. 138. În satul Humuleşti, locul naşterii marelui povestitor român Ion Creangă, astăzi suburbie a or. Târgu Neamţ (România), în regiunea - sugestiv numită – Bejeni, sunt localnici care şi-au păstrat încă vorba ardelenească a strămoşilor lor, aşezaţi aici încă de prin secolele XVIII-XIX. Un interes aparte, în sensul cristalizării unei culturi locale specifice, cu aportul nemijlocit al elementului românesc din Transilvania, îl reprezintă şi Valea Bistriţei, Elena Florescu, Adolph Chevallier, Valea Bistriţei – tradiţii populare, Piatra Neamţ, 1993, p. 30; Lucia Cireş, Aspecte ale vieţii pastorale în folclorul obiceiurilor din Moldova, în Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei, III, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2003, p. 119-124.
[4] S. Chetrosu, jud. Soroca, Republica Moldova.
[5] Diferite de închinările obişnuite la români, urările de pahar fiind anticipate de câte o naraţie anecdotică, filosofico-moralizatoare.
[6] Ioan Opriş, Transmuseographia, Ed. Oscar print, Bucureşti, 2000, p. 166-167.
[7] La Muzeul de Istorie şi Etnografie Tg. Neamţ (România), într-un spaţiu special amenajat, sunt expuse o moară de apă, o ştează pentru bătut sumane, un gater de apă şi o presă pentru ulei, cu toate accesoriile, - piese rarisime - constituind un punct de atracţie aparte.
[8] Cazul ramurii de brad – simbolizând „pomul vieţii” – care a depăşit, în Tg. Neamţ, cadrul ritualurilor funerare, pentru a împodobi momentele festive ale oraşului.
[9] Victor Spinei, Aspecte economice şi sociale ale evoluţiei comunităţilor locale din spaţiul est-carpatic în sec. X-XIII, dans Hierasus, anuar’78, tome I, Botoşani, 1979, p. 224; Ion Tentiuc, Populaţia din Moldova centrală în secolele XI-XIII, Ed. Helios, Iaşi, 1996, p.72.
foto Adolph Chevallier
