„... se ştie, nu au istorie decât popoarele libere. Cele sclave o înlocuiesc cu geografie, sport, muzică, menaj” (eu aş mai adăuga aici şi matematică). Această realitate palpabilă, nu doar pentru mine, m-a marcat, în formularea lui Nicolae Dabija, din Literatura şi Arta, nr. 50 (3094), 16. XII. 2004. Cunoscutul intelectual român, din stânga Prutului, se referea la imixtiunea politicului în şcoala din Basarabia, prin implementarea unui amalgam numit „istorie integrată” în locul istoriei naţionale, de fapt, un grav atentat asupra acestei discipline esenţiale pentru educarea unei naţiuni.
Faptul că românii dintre Prut şi Nistru mai sunt dominaţi, este – din păcate – o realitate recunoscută chiar şi de către liderii comunişti de la Chişinău, însă atât elitele pro (adevăratele elite culturale), cât şi românii din localităţile basarabene, rezistă de fiecare dată deznaţionalizării cu o şi mai mare îndârjire (drept dovadă este şi ultimul sondaj efectuat în zonă, în care peste 30% din populaţie s-au declarat români! – bineînţeles că rezultatul va fi dat publicităţii „ajustat” sau interpretările sale nu vor vedea lumina tiparului). Profesorii de istorie vor accepta, în mare parte – formal – acest dictat, însă majoritatea lor vor înţelege să se prezinte în faţa elevilor tot cu istoria românilor.
Mă bucură faptul că, peste Prut, tinerele generaţii nu mai pot fi minţite, acestea urmând a schimba regimul „democrato” – comunist. Chiar şi ieşirile antiromâneşti pot deveni – şi ajung! – arme de apărare ale basarabenilor. Celebrul, deja, Dicţionar moldovenesc – românesc (în cea mai mare parte este explicativ), al tov. V. Stati, este dovada elocventă că între români şi moldoveni nu poate sta decât semnul egalităţii etnice. Mulţi l-au cumpărat pentru a se distra, alţii pentru a-i „consulta” pe pretinşii „moldoveni” în privinţa unor elucubraţii ale „eruditului” autor. Nimeni însă nu l-a luat în serios (altfel nici nu s-ar putea întrucât filologul şcolit la Moscova îi învaţă pe „moldoveni” că băutura din paharul lor nu se numeşte rachiu, ci solearcă! (p. 278) ori în Basarabia ştie oricine că acest cuvânt – în traducere din rusă – înseamnă motorină; la sîtă nu mai găseşte un termen românesc mai convingător şi o dă pe explicaţii (şi ce explicaţii!): „Pălăria florii-soarelui” (p. 276)! Cred că este suficient pentru a găsi un calificativ potrivit acestei „opere”).
Exemplele pot continua la nesfârşit, vreau să spun doar că românitatea basarabeană creşte şi nu va pieri, chiar dacă Ţara (România) nu s-a arătat întotdeauna dispusă să-şi apere conaţionalii. Unii lideri de opinie de la Chişinău îmi spuneau că preferă să fie lăsaţi în pace decât să li se pună „beţe în roate”, atât din partea autorităţilor centrale bucureştene, cât şi din aceea a unor pretinşi analişti politici, gen Valentin Stan – Laptop.
Care sunt stâlpii de rezistenţă în Basarabia? Pentru cei din dreapta Prutului doar nume simple – din păcate! – precum Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale, etc., etc., etc. De aceea, strategii regimului comunist îi preferă, în atacuri, recunoscând prin aceasta anume sâmburele tare al problemei.
Realitatea zugrăvită de Nicolae Dabija şi reprodusă la începutul articolului de faţă, persistă însă şi în România, adevăr care pe mulţi ne revoltă şi care face să mă îndoiesc de libertatea acestei Ţări.
Anul 2004 s-a încheiat... . La nivel declarativ, acesta era dedicat – dacă vă aduceţi aminte! – memoriei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt; de la trecerea sa în eternitate s-a împlinit o jumătate de mileniu. Unii visători – printre care m-am numărat – au sperat că va fi un an special, nu atât de insipid ca acela dedicat lui I. L. Caragiale (2003).
Într-o atmosferă de oarecare concurenţă cu guvernul de la Chişinău, Bucureştii anunţau, cu mare tam-tam, alocarea unei sume fabuloase care va fi distribuită judeţelor din Moldova pentru organizarea sărbătorii. Aşa cum este normal la noi (sic!), cea mai mare parte a sumei a fost promisă pentru sfânta burtă a „pişcotarilor”, iar „fărâmele”, pentru destinaţia menită iniţial. Nu s-a ţinut cont de faptul că marele voievod al Ţării Moldovei – pe lângă celelalte calităţi, indiscutabile, pe care le-a avut – s-a remarcat şi ca un mare ctitor de ţară şi de lăcaşuri sfinte. În memoria colectivă, orice ruină, orice edificiu mai vechi este atribuit – adesea în mod eronat – acestui domn.
Mă gândesc să-l compar pe Măria Sa, Ştefan, cu Meşterul Manole, care a trebuit să-şi jertfească o parte din suflet pentru ca zidăria lui să dăinuiască. Implicaţia sentimentală pe care a avut-o voievodul-ctitor poate fi comparată şi cu aceea a unui ţăran ataşat - până în măduva oaselor - de cocioaba sa, pentru că a fost ridicată cu mâinile şi cu sudoarea frunţii sale. Din acest punct de vedere, ctitoriile ştefaniene sunt adevăratele valori care păstrează şi o parte din sufletul marelui voievod. Iniţierea sau reluarea – anume în acest an – a unor lucrări de cercetare şi restaurare-conservare a acestor monumente, era într-adevăr un gest de preţuire faţă de acela care a ştiut să facă această parte a neamului românesc să-şi ridice fruntea semeţ.
Berea, micii, vorbele goale, posterele, vederile – măsuri pentru justificat banii alocaţi sau lipsa de inspiraţie?! – sunt sterilităţi, lucru de mântuială... poate că însăşi cultura noastră se rezumă la aşa ceva. De fapt, o expoziţie, legată de epoca Ştefan cel Mare, pe care am vernisat-o în oraşul de sub Cetatea Neamţului, a trebuit să aştepte momentul „băutei” (mult apreciat de „personulităţile” locale), venit după o lansare de carte - şi aceasta - în afara temei şi prea puţin documentată (autorul este angajat al Bibliotecii Naţionale – totuşi!).
Instituţiile muzeale şi de cercetare din Moldova s-au descurcat cum au putut, mai mult cu resursele financiare proprii, s-au organizat expoziţii, microSesiuni de Comunicări Ştiinţifice; foarte puţine au reuşit să continue cercetările arheologice la Curţi Domneşti sau biserici. Privirile erau aţintite spre Direcţiile Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional – în fruntea cărora nu sunt plasaţi, întotdeauna, profesionişti, ci clientele – aici, însă, a persistat frica de a nu deranja mai sus, poate că anul va trece neobservat şi... a trecut!
A fost sărbătoarea de la Putna şi ştie oricine la ce s-a rezumat!
Am avut ocazia să particip la unele acţiuni organizate de Institutul de Arheologie Iaşi, Muzeul de Istorie Alexandria, Muzeul Judeţean Vaslui, Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, Colegiul „Ştefan cel Mare” Tg. Neamţ. Cu excepţia Muzeului „Ştefan cel Mare” Vaslui, peste tot s-a vădit dezinteresul pronunţat al Ministerului. Aceste acţiuni se datorează în special dorinţei şi dăruirii organizatorilor. Nu pot să nu remarc aici o frumoasă colaborare la Alexandria între Muzeul local de Istorie, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional, Episcopia Teleormanului şi Filiala Societăţii Române de Numismatică.
Pe plan editorial, pot aprecia doar seria de volume Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004, tipărite cu truda lui Şt. S. Gorovei şi a Mănăstirii Putna.
Nereuşita publicării unei reviste omagiale sau a unui volum de specialitate comun tuturor instituţiilor de cercetare din Moldova, cu studii rarisime şi mai noi referitoare la această personalitate şi epocă, denotă o dezbinare regretabilă între specialişti. Am sperat că investigaţiile referitoare la epoca Ştefan cel Mare vor fi stimulate mai mult ca niciodată. Degeaba.
În străinătate apar publicaţii (Franz Hayt, Atlas d‘histoire, Bruxelles, 1996; Patrick Mérienne, Atlas mondial du Moyen Âge, Rennes, 1997), conform cărora, în evul mediu timpuriu, teritoriul actual al României era populat de bulgari (Muntenia, Dobrogea, jumătatea sudică a Moldovei) şi maghiari (Transilvania), restul teritoriului este o terra deserta, fără a se menţiona etnia predominantă din regiunile româneşti libere sau din acelea supuse, aşa cum s-a procedat în alte cazuri (avari, croaţi, sârbi, slavi, chazari, pecenegi, turci etc). Mai are cineva curajul să afirme peste hotare că românii sunt cel mai vechi popor al Europei? Occidentul nu ştie... . Ţin să precizez că nu este vina autorilor, care pentru alte epoci vin cu informaţii mai exacte (Cultura Cucuteni, antichitate). Aceştia nu fac politică; după cum s-ar crede, ei au utilizat mai degrabă sursele accesibile, care, în acest caz ei au avut la dispoziţie versiunile maghiară şi bulgară. Cea românească abia de este publicată în revistele de specialitate din ţară, intitulate „anuare” dar – desigur! - fără a respecta periodicitatea.
Revenim la anul „Ştefan cel Mare” şi nu pot trece cu vederea (ne)implicarea mass media, ca factor important de... culturalizare. Este adevărat că nu am stat zi de zi cu ochii la „tembelizor” dar, după cele vizualizate, sunt profund dezamăgit. Putem afirma, fără rezerve, că anul 2004 a fost anul Mutu, anul Electoralelor, anul Holocaustului, anul fiţelor şi vedetelor de carton, anul manelelor etc. Am văzut doar un film Ştefan cel Mare, un documentar (slăbuţ), o dezbatere interesantă cu Constantin Rezachevici despre armele şi evoluţia artileriei, cu referiri directe la epoca ştefaniană şi... o lălăială la „Naşul”, între pictorul Sorin Dumitrescu, regizorul Sergiu Nicolaescu şi istoricul (bun la toate) Adrian Cioroianu, despre personalitatea marelui voievod al Ţării Moldovei.
S-au spus multe şi insignifiante la „Naşul” dar interesul pare să fi căzut pe faptele de aşternut ale Măriei Sale. Primii doi, ca neavizaţi (Sorin Dumitrescu mi s-a părut mult mai documentat dintre toţi cei prezenţi la dezbatere), puteau spune orice dar de la istoricul A. Cioroianu m-am aşteptat la o altă atitudine. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că A. Cioroianu nu este medievist şi mă întreb atunci, ce a căutat acolo, pe cine a reprezentat? Nu insist asupra acestei probleme, privitoare la „desfrâul domnesc”, care are propriile implicaţii justificabile, mult mai adânci, ce ţin nemijlocit de continuitatea dinastică, politica alianţelor matrimoniale, mentalul colectiv medieval, factorul social, rata mortalitaţii infantile etc. dar şi aspectul de faţă putea fi analizat altfel, de către un specialist implicat, astfel ca telespectatorul să nu conchidă – cum s-a şi întâmplat! – că avem şi un „afemeiat” împodobit cu aureola sfinţeniei! Cu tot respectul sincer faţă de dl. A. Cioroianu, dar dacă nu era „în domeniu”, trebuia să refuze invitaţia de participare şi chiar să propună, dând astfel dovadă de eleganţă, alte persoane. Avem, totuşi, medievişti valoroşi.
Faţă de televiziunea publică au fost aşteptări mult mai mari în comparaţie cu posturile tv private. De altfel, TVR1, în ciuda pretenţiilor declarate, nici nu se poate ridica la nivelul unui post naţional propriu-zis. Această constatare transpare cel mai mult din exteriorul graniţelor actuale ale României. Românilor din afară, care au acces la programele televiziunii amintite, le este prezentată o imagine mult deformată a ţării; conform ştirilor prezentate şi a priorităţii genului de informaţii, România este caracterizată de crime, violuri, jafuri, accidente rutiere, fiţe cu „cracii până în gât” şi snobi care încă nu au călcat pe greblă. Programele televiziunii „naţionale” române nu suportă comparaţie cu acelea ale ORT1 (postul public rusesc). La ruşi nu trece o zi fără o emisiune în care să fie rulată o producţie a cinematografiei ruseşti, fără o emisiune în care să se promoveze valorile culturale ruseşti iar ştirile – cu toate rezervele privind comentariile şi interpretarea informaţiilor – sunt cu adevărat de interes. Unii vor spune că ruşii au o cultură naţională bogată, eu voi spune că ei ştiu să o promoveze.
O analiză pertinentă a activităţii TVR1 ar conchide că echipa de la conducerea acestui post dăunează grav intereselor de stat şi imaginii României peste hotare. Divertismente gen „Surprize, surprize” sau „Iartă-mă”, promovează non-valoarea, educă o naţiune de „looser”-i plângăcioşi şi – în ultimă instanţă – de laşi. Ca plătitori obligaţi de taxe pentru serviciile prestate de acest trust, avem cu toţii dreptul la opinie căci, în cazul de faţă, apelul la butoanele telecomenzii sunt inutile.
Radio-ul public sau privat constat că s-a implicat la fel de mult la sărbătorirea anului „Ştefan cel Mare”: o bătaie de joc. Reporterii trimişi pe teren erau interesaţi să le treacă ziua: două-trei vorbe – de la specialişti/nespecialişti, nu contează!. Posturile private au fost cele mai dezinteresate. De altfel, PRO TV, filiala Chişinău, se întrece în osanale Partidului cu alte posturi sau ziare antinaţionale din Basarabia (patronul este, totuşi, cetăţean român şi s-a sperat că serviciile oferite de echipa sa acolo vor fi un suflu românesc în plus, atât de necesar).
Presa? Este – din acest punct de vedere – sub orice critică. Putea cel puţin să monitorizeze modul în care sunt organizate festivităţile, cum au fost cheltuiţi banii, câţi s-au alocat, de ce?, dacă nu s-a deturnat destinaţia iniţială a unor sume etc., etc. Tăcere... . A fost un an electoral şi asta le-a ocupat tot timpul! Mojiciile de campanie au fost mai interesante.
Desigur, odată cu debutul localelor s-a cam terminat cu anul Ştefan şi începeau altele.
Am aflat într-o zi că toate şcolile din ţară urmează să marcheze „Ziua Holocaustului” (în special, profesorii de istorie trebuiau să ţină un curs obligatoriu la temă); s-a filmat, l-am văzut pe dl ministru, discuţii, aprecieri, cărţi scoase de amatori (în timp ce problema Holocaustului în România nu este pe deplin elucidată de specialişti). L-am felicitat pe inspector pentru ce s-a făcut dar l-am întrebat, în acelaşi timp, de ce nu a procedat identic în cazul anului „Ştefan cel Mare”; măcar să se ţină câte un curs în fiecare clasă. Mi-a răspuns că s-a conformat unor ordine politice... .
Deşi fiecare dintre aspectele discutate aici mai pot fi completate şi se mai pot adăuga multe alte fenomene, mă opresc aici pentru că nu-mi pot înăbuşi năduful; reproşul pe care-l fac îi vizează pe toţi cei implicaţi, responsabili, ca şi pe mine.
Oare suntem o ţară liberă?
Expoziţia pe care am conceput-o împreună cu dl Costică Asăvoaie şi prezentată la Casa de Cultură „Ion Creangă” din Tg. Neamţ, avea ca punct final o reproducere foto a mormântului lui Ştefan cel Mare (de la Putna); în faţa imaginii era aşezat un trandafir (fără conotaţii politice!) şi un sfeşnic cu lumânare, mai jos chibritele neumblate. Nu am avut niciunul dintre noi sentimentul demnităţii de a aprinde lumânarea. I-am invitat pe cei prezenţi acolo, care se consideră în drept să o facă... .
De Vitalie Josanu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu