Într-o vreme adormită de inerţia autosuficienţei, tentaţia de a trece cu vederea câte vreun monument istoric izolat, cu atât mai mult unele „chetroaie”, fie ele şi scrise, este parcă din ce în ce mai resimţită. Istorici, din categoria celor „de curte” (atoatecunoscători şi doctori „la apelul bocancilor”, pe deasupra) – slavă Domnului! – avem destui. Marea majoritate a acestora însă nu prea se „împiedică” de ele, sunt pricepuţi în toate şi abilitaţi în nimic. Biată armată de strânsură, ale cărei mari strădanii de descâlcire a „negurilor de vreme” se încheie odată cu obţinerea patalamalei. Ar fi interesantă o evidenţă a celor care mai produc după acest prag al „consacrării”.La nivelul unui judeţ sunt – în cel mai bun caz – relativ puţini iniţiaţi în ştiinţe istorice auxiliare, ceea ce aruncă în braţele uitării numeroase vestigii care mai au de dezvăluit adevăruri nerostite. Nu este vorba doar despre criza acută de arheologi medievişti, la nevoie – mai ales dacă miroase şi a ceva bănuţi – aceştia ajung să fie nu atât supliniţi, cât înlocuiţi cu nonşalanţă de „experţii” preistoricieni, contrar normelor deontologice scrise sau măcar cutumiare.
Se simte o mare lipsă de specialişti în sigilografie, genealogie, epigrafie şi paleografie slavonă, istorici de artă etc. pe care instituţiile de cercetare din judeţ încă nu au fost în stare să-i atragă şi/sau păstreze. Avem însă o explozie remarcabilă de pricepuţi în „turism”, majoritatea, desigur, fără oareşce tangenţe cu domeniul istoriei. La aceştia din urmă, orizontul de cunoştinţe şi aplicabilitate iese în vileag prin multiplele proiecte de dezvoltare turistică locală, în care monumentele istorice lipsesc cu desăvârşire ori, în cel mai bun caz, „sunt şi ele pe acolo, pe undeva”…
Nu este de mirare, prin urmare, faptul că monumentele noastre istorice se pierd cu încetul, fară a lăsa prea multă lume cu dureri de inimă: cele din vetrele istorice ale localităţilor sunt asfixiate de pretenţioase investiţii ale arhitecturii geometrice moderne; cele din afara vetrelor locuite se distrug prin simpla lor părăginire. Cei care îşi răsuflecă mânecile adoptă o strategie cu totul stranie: acordă prioritate infrastructurii din jurul obiectivului „turistic”, aşa cred că îl pun cu adevărat în valoare. Desigur, abia după rezolvarea problemelor de infrastructură… va veni, POATE, şi rândul acestor biete vechituri.
Unul dintre monumentele istorice vitregite, care împărtăşeşte o soartă crudă şi oarecum particulară, este biserica cu hramul „Bunavestire” a Mănăstirii Bisericani. Din păcate, pentru reabilitarea acestui monument istoric şi lăcaş de cult sunt relativ puţine soluţii şi cam greu de pus în practică. Amplasamentul încântă privirile oricărui vizitator. În afară de biserica veche – despre care Lista Monumentelor Istorice şi pisania chirilică de deasupra intrării ne asigură că a fost ridicată în vremea lui Ştefăniţă voievod, nepotul lui Ştefan cel Mare, în anul 1512 (sic!) –, cu un ceas solar pe faţada de sud, în preajmă a mai fost recuperată din braţele părăginirii chilia de piatră a Sf. Chiriac, un vechi sihastru de la obârşia semilegendară a aşezământului monahal.
Pentru amatorii de senzaţii tari, nu pot trece cu vederea poate singurul iconostas din termopan adăpostit într-un paraclis nou-nouţ din apropiere. Mai lipsea tabloul votiv cu aura sfinţeniei în jurul capului actualului patriarh, aşa cum am avut ocazia să-l admir la Mănăstirea Horaiţa din jud. Neamţ şi mă puteam considera împlinit! În acest paraclis nou-nouţ – din cadrul la fel de nou-nouţei mănăstiri, strămutată puţin mai în vale – călugării au mai aşezat o icoană de lemn a Maicii Domnului cu Pruncul, pictură naivă caracteristică sfârşitului de secol XIX, după modelul transilvănean. Despre această icoană, care prezintă marginal şi pe spate o serie de muşcături „cucernice” ale credincioşilor dornici de a-şi însuşi o frântură materială de sfinţenie, monahii susţin că a fost găsită la întemeierea aşezământului într-un trunchi de copac.
Mănăstirea nu face rabat şi de la râvna dotărilor cu „moaşte de sfinţi”: acestea se găsesc în acel paraclis nou-nouţ cu iconostas de termopan iar o altă raclă cu oseminte dezvelite stă deschisă şi în faţa iconostasului bisericii vechi, cu tâmpla încă originală, deşi serios afectată de cari şi neglijenţă. Aceste relicve s-au înmulţit atât de mult în ultima vreme încât ai impresia că lăcaşele noastre de cult se metamorfozează în osuare. Parcă asistăm la o reanimare a vremurilor simoniace din evul mediu, astfel încât firea lucrurilor va readuce spre prosternare pene din aripile vreunui Sfânt Arhanghel.
Una peste alta, obiectivul prezintă destule ingrediente de atracţie turistică, atât pentru pelerinii însetaţi de lumina emanată de obştea monahală, cât şi pentru specialişti. Din păcate, nu se întâmplă tocmai astfel şi aceasta din cauza că monumentul istoric – principalul punct de atracţie, vor să recunoască sfinţiile lor sau nu – se află în incinta Spitalului de Pneumoftiziologie, unde sunt trataţi şi bolnavii de TBC. A fost o decizie diabolică a autorităţilor comuniste de a întina sfânta mănăstire, este o decizie comodă de menţinere a situaţiei de fapt şi din partea actualelor autorităţi. Sunt conştient de faptul că pană vom ajunge la nivelul în care un monument istoric să poată determina o anumită schimbare, va trebui să atingem un nivel corespunzător de educaţie, „de la opincă la vlădică”. Până atunci însă monumentul va avea de suferit, va rămâne izolat şi uitat de lume în ciuda tuturor curiozităţilor pe care le poate dezvălui. Avem nevoie, desigur şi de asemenea unităţi spitaliceşti dar în cazul de faţă – pentru a se ajunge la un consens – ar trebui ridicată problema reprofilării acestui spital într-un sanatoriu sau un spital de boli noncontagioase. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă Română, ca cea mai avută instituţie a României – nu doar spiritual -, dispune de suficiente mijloace financiare pentru a prezenta soluţii convingătoare în favoarea acestui monument istoric şi a multor altora; deocamdată rămâne problema de voinţă. Şi această voinţă este confiscată acum de numeroasele şi arogantele lăcaşuri de cult proaspăt înălţate sau în lucru – cu trimitere directă, probabil, la valorile moralei creştine – a căror posibilităţi actuale de umplere cu enoriaşi solicită urgente şi insistente politici guvernamentale de creştere demografică. Multe dintre aceste noi construcţii sunt ridicate chiar în zona de protecţie a monumentelor istorice şi nu înţeleg cum împarte „mila Domnului” în aşa fel încât, pentru sfântul lăcaş vechi, iniţial, de valoare recunoscută ştiinţific, juridic şi sfinţit de mulţimea rugăciunilor rostite de secole între aceste ziduri, nu ajung banii.
Comparativ cu costurile Bisericii principale noi, ridicată de călugări pe amplasamentul din vale a Mănăstirii Bisericani şi desigur – imensă, aici ar fi nevoie de consolidări a structurii de rezistenţă, schimbarea acoperişului, reparaţii de tencuieli, repararea treptelor spiralice de lemn ale turnului clopotniţă, restaurarea tuturor obiectelor de cult şi a catapetesmei. Speranţe sunt multe însă urechile celor care ar putea auzi ceva sunt bine ceruite cu alte preocupări. Preocupări care – în contextul inundaţiilor din ultima vreme şi nenorocite peste biata lume – rămân animate de cea mai neaşteptată îndărătnicie. Pentru mine a fost de-a dreptul revoltător faptul că Biserica Ortodoxă Română nu s-a numărat în fruntea clasamentului instituţiilor care au adunat ajutoare pentru sinistraţi, culmea e că în chiar plin dezastrul, sfinţiile lor anunţau că se îndatorează cu o sumă imensă pentru ridicarea mult jinduitei Catedrale pentru Mântuirea Neamului. Mai mult, parca nu ar fi suficient, ne anunţă că fiecare familie ar putea contribui la acest proiect cu 50 de lei, astfel încât să nu-şi mai bată capul cu ratele (şi să se concentreze exclusiv la rugăciune, probabil).
Unul dintre monumentele istorice vitregite, care împărtăşeşte o soartă crudă şi oarecum particulară, este biserica cu hramul „Bunavestire” a Mănăstirii Bisericani. Din păcate, pentru reabilitarea acestui monument istoric şi lăcaş de cult sunt relativ puţine soluţii şi cam greu de pus în practică. Amplasamentul încântă privirile oricărui vizitator. În afară de biserica veche – despre care Lista Monumentelor Istorice şi pisania chirilică de deasupra intrării ne asigură că a fost ridicată în vremea lui Ştefăniţă voievod, nepotul lui Ştefan cel Mare, în anul 1512 (sic!) –, cu un ceas solar pe faţada de sud, în preajmă a mai fost recuperată din braţele părăginirii chilia de piatră a Sf. Chiriac, un vechi sihastru de la obârşia semilegendară a aşezământului monahal.
Pentru amatorii de senzaţii tari, nu pot trece cu vederea poate singurul iconostas din termopan adăpostit într-un paraclis nou-nouţ din apropiere. Mai lipsea tabloul votiv cu aura sfinţeniei în jurul capului actualului patriarh, aşa cum am avut ocazia să-l admir la Mănăstirea Horaiţa din jud. Neamţ şi mă puteam considera împlinit! În acest paraclis nou-nouţ – din cadrul la fel de nou-nouţei mănăstiri, strămutată puţin mai în vale – călugării au mai aşezat o icoană de lemn a Maicii Domnului cu Pruncul, pictură naivă caracteristică sfârşitului de secol XIX, după modelul transilvănean. Despre această icoană, care prezintă marginal şi pe spate o serie de muşcături „cucernice” ale credincioşilor dornici de a-şi însuşi o frântură materială de sfinţenie, monahii susţin că a fost găsită la întemeierea aşezământului într-un trunchi de copac.
Mănăstirea nu face rabat şi de la râvna dotărilor cu „moaşte de sfinţi”: acestea se găsesc în acel paraclis nou-nouţ cu iconostas de termopan iar o altă raclă cu oseminte dezvelite stă deschisă şi în faţa iconostasului bisericii vechi, cu tâmpla încă originală, deşi serios afectată de cari şi neglijenţă. Aceste relicve s-au înmulţit atât de mult în ultima vreme încât ai impresia că lăcaşele noastre de cult se metamorfozează în osuare. Parcă asistăm la o reanimare a vremurilor simoniace din evul mediu, astfel încât firea lucrurilor va readuce spre prosternare pene din aripile vreunui Sfânt Arhanghel.
Una peste alta, obiectivul prezintă destule ingrediente de atracţie turistică, atât pentru pelerinii însetaţi de lumina emanată de obştea monahală, cât şi pentru specialişti. Din păcate, nu se întâmplă tocmai astfel şi aceasta din cauza că monumentul istoric – principalul punct de atracţie, vor să recunoască sfinţiile lor sau nu – se află în incinta Spitalului de Pneumoftiziologie, unde sunt trataţi şi bolnavii de TBC. A fost o decizie diabolică a autorităţilor comuniste de a întina sfânta mănăstire, este o decizie comodă de menţinere a situaţiei de fapt şi din partea actualelor autorităţi. Sunt conştient de faptul că pană vom ajunge la nivelul în care un monument istoric să poată determina o anumită schimbare, va trebui să atingem un nivel corespunzător de educaţie, „de la opincă la vlădică”. Până atunci însă monumentul va avea de suferit, va rămâne izolat şi uitat de lume în ciuda tuturor curiozităţilor pe care le poate dezvălui. Avem nevoie, desigur şi de asemenea unităţi spitaliceşti dar în cazul de faţă – pentru a se ajunge la un consens – ar trebui ridicată problema reprofilării acestui spital într-un sanatoriu sau un spital de boli noncontagioase. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă Română, ca cea mai avută instituţie a României – nu doar spiritual -, dispune de suficiente mijloace financiare pentru a prezenta soluţii convingătoare în favoarea acestui monument istoric şi a multor altora; deocamdată rămâne problema de voinţă. Şi această voinţă este confiscată acum de numeroasele şi arogantele lăcaşuri de cult proaspăt înălţate sau în lucru – cu trimitere directă, probabil, la valorile moralei creştine – a căror posibilităţi actuale de umplere cu enoriaşi solicită urgente şi insistente politici guvernamentale de creştere demografică. Multe dintre aceste noi construcţii sunt ridicate chiar în zona de protecţie a monumentelor istorice şi nu înţeleg cum împarte „mila Domnului” în aşa fel încât, pentru sfântul lăcaş vechi, iniţial, de valoare recunoscută ştiinţific, juridic şi sfinţit de mulţimea rugăciunilor rostite de secole între aceste ziduri, nu ajung banii.
Comparativ cu costurile Bisericii principale noi, ridicată de călugări pe amplasamentul din vale a Mănăstirii Bisericani şi desigur – imensă, aici ar fi nevoie de consolidări a structurii de rezistenţă, schimbarea acoperişului, reparaţii de tencuieli, repararea treptelor spiralice de lemn ale turnului clopotniţă, restaurarea tuturor obiectelor de cult şi a catapetesmei. Speranţe sunt multe însă urechile celor care ar putea auzi ceva sunt bine ceruite cu alte preocupări. Preocupări care – în contextul inundaţiilor din ultima vreme şi nenorocite peste biata lume – rămân animate de cea mai neaşteptată îndărătnicie. Pentru mine a fost de-a dreptul revoltător faptul că Biserica Ortodoxă Română nu s-a numărat în fruntea clasamentului instituţiilor care au adunat ajutoare pentru sinistraţi, culmea e că în chiar plin dezastrul, sfinţiile lor anunţau că se îndatorează cu o sumă imensă pentru ridicarea mult jinduitei Catedrale pentru Mântuirea Neamului. Mai mult, parca nu ar fi suficient, ne anunţă că fiecare familie ar putea contribui la acest proiect cu 50 de lei, astfel încât să nu-şi mai bată capul cu ratele (şi să se concentreze exclusiv la rugăciune, probabil).
Vitalie Josanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu