Emanciparea economică în raport cu primenirea culturii populare.

Omenirea este datoare istoriei cu încă două monumente pentru tot atâtea sfinte: Sfintei Foame şi Sfintei Lene. Evoluţia societăţii umane – cu toate ingredientele pe care le are – a fost marcată, în esenţa ei, de cele două fenomene primordiale şi esenţiale. Să le conturez, pe rând:

Coborâm în timp, în preajma primilor umanoizi, un grup de sălbatici pentru care preocuparea principală era căutarea hranei. Foamea i-a obligat să caute de mâncare. Asemenea preocupare este ceea ce numim noi, cei de acum şi de mai înaintea noastră, MUNCĂ. Foamea i-a obligat şi îi mai obligă pe oameni să lucreze. Culesul şi vânatul au constituit ocupaţiile zilnice, care presupuneau, mai ales cea din urmă activitate, ASOCIEREA, traiul în comunitate.

Foamea i-a făcut să gândească la prima organizare a muncii, l-a transformat pe om în producător. Aici a păşit pragul ce îl despărţea de lumea fiarelor. Agricultura, păstoritul – astăzi activităţi banale dar care au constituit, prin practicarea lor în acele vremuri de început ale omenirii, un salt care ar echivala cu acela al zborului în cosmos de mai târziu... . Munca şi nevoia permanentă de confort l-au pus pe om în faţa unor noi probleme, din ce în ce mai diversificate, care l-au obligat să caute noi soluţii, adică să gândească.

Pe de altă parte, există şi opusul oricărei activităţi fizice, Lenea. Fiecare membru al comunităţilor umane din toate timpurile o cunoştea şi nu puţini se lasă prinşi în mrejele ei. Nevoia de hrană, destul de presantă, îl punea pe leneş în faţa unei dileme esenţiale: cum să depună un efort mai mic dar să producă mai mult decât semenul său. Aşa apar inventatorii.

Cam în acest mod – mult prea schematizat aici - s-ar putea percepe evoluţia tehnică, de la apariţia harponului şi propulsorului, a arcului şi săgeţii, a roţii, până la cele mai sofisticate aparate ale vremurilor în care trăim. Aceştia au imprimat evoluţiei societăţii umane o linie evolutivă ascendentă în ciuda tuturor sincopelor sesizate. Revoluţia tehnică din toate timpurile, a fost posibilă graţie spiritului inventiv al omului.

Fiecare perioadă istorică, orice comunitate umană, în definitiv, orice individ tinde spre superlativele sale, căutând şi însuşindu-şi cele mai facile mijloace, oricât de novatoare ar fi ele şi chiar dacă  trebuie să părăsească uneori, pentru totdeauna, practici mai vechi, perpetuate de strămoşii săi. Multe dintre acestea sunt manifestări străvechi care îşi diluează semnificaţiile iniţiale odată cu emergenţa modernităţii şi devin deja „elemente culturale de prisos”. Odată cu acestea este sortit dispariţiei şi o bună parte din inventarul material al fiecărei moşteniri răpuse de maşina timpului. Astfel, filoane adânc înrădăcinate ale tradiţiilor comunităţilor umane, moştenirile „din bătrâni”, reprezintă – în prezent - doar un cumul cantitativ nesemnificativ al unor tradiţii perene, care au reuşit să reziste sau, cele mai multe dintre ele, să se adapteze noilor prefaceri.

Primenirea substanţei culturale se face şi astăzi, uneori fără să ne dăm seama; îi implică chiar şi pe cei care sunt animaţi de un anume spirit de conservare sau simpli admiratori ai artei populare. Descoperirea şi utilizarea pe scară largă a plasticului şi inoxului – de exemplu – au fost în măsură să distrugă o întreagă civilizaţie a lemnului şi ceramicii, înlocuind acest material din gospodărie, începând de la jucăriile copiilor şi terminând cu tâmplăria.

Dezvoltarea mass-mediei şi răspândirea difuzorilor săi la sate au suprimat vechile metode de transmitere a moştenirilor culturale, „din gură în gură”, cum se spune în mediul românesc. Din difuzor de folclor, omul modern tinde să devină un consumator de informaţie, care – cu toate rezervele calitative – conturează ceea ce numim cultură. Totodată mass-media, ca factor de răspândire culturală, duce la uniformizare substituind cele mai multe urme ale tezaurului microregional. Mijloacele informaţionale moderne impun ceea ce numim astăzi „moda” şi sunt în măsură să dicteze gustul pe o suprafaţă ce corespunde spaţiului de acoperire pe care îl au.

De remarcat, în acest sens, faptul că în aşezările mai izolate, unde curentul electric - însoţit de întreaga aparatură de consum, dependentă de această sursă de energie, aici şi televizorul, radioul, etc. - a pătruns relativ târziu, s-a păstrat un bagaj cultural mult mai bogat faţă de vecinătatea ceva mai emancipată, din punct de vedere economic. Din asemenea regiuni „defavorizate” antropologii inspiraţi şi-au cules şi mai adună încă cele mai multe materiale ştiinţifice.

De altfel, cele mai fertile terenuri pentru specialişti nu sunt localităţile modernizate, ci mai ales acelea retrase de căile de comunicaţie, de urbe, cele din regiuni istorice cu stabilitate demografică cum sunt – la români – cele montane, piemontane, de pădure.

Pe de altă parte, regiunile intrate mai târziu în sistemul de locuire medieval, cum sunt stepele estice, Bugeac şi Cubolta (R. Moldova), de exemplu, cu populaţie rară până în veacurile XVI-XVII, din cauza devastărilor tătăreşti[1], prezintă alte fenomene interesante. Aceste regiuni au cunoscut anumite întreruperi de locuire, fiind populate ceva mai intens de etnici români, colonizaţi atât din interiorul Ţării Moldovei, cât şi de comunităţi umane din statele medievale româneşti învecinate: Ţara Românească şi – mai ales  - Transilvania[2].

Din această cauză, se remarcă aici un anumit amalgam de tradiţii specifice de la sat la sat şi chiar în interiorul aşezării, cu trimitere la alte spaţii etnografice personalizate, ceva mai accentuat decât în restul Moldovei istorice, despre care încă Dimitrie Cantemir scria că „altminteri, obiceiurile sînt tot atît de deosebite, cât este de deosebit aerul de la un ţinut la altul al ţării”[3]. În regiunea Cuboltei, graţie fenomenului sesizat mai sus, s-a produs o sinteză a unui cumul de obiceiuri şi practici din spaţii româneşti mai îndepărtate, ca şi a unor fire alogene de import.

O cercetare etnografică specială a regiunii Cuboltei este în măsură să răsplătească cercetătorul interesat, dezvăluindu-şi o serie întreagă de conexiuni strânse, de ordin cultural, cu multiple valenţe istorice complementare informaţiilor cunoscute în prezent. 

Perturbări cu urmări semnificative asupra satului românesc poate produce chiar integrarea în Uniunea Europeană, care ne obligă – într-un fel sau altul - să ne debarasăm de anumite practici tradiţionale, calificate a fi „prea crude”, „neigienice”, „neconforme” etc., adânc ancorate în trecutul nostru. În gospodăriile particulare nu se va mai admite – de exemplu - tăierea porcului, impunându-se în acest scop abatoarele.

Vor dispărea, totodată, şi elemente caracteristice ale sărbătorii Ignatului (când se taie porcii), nu se va mai împărţi „pomana porcului” iar copiii nu vor mai putea călări godacul pârlit şi învelit pentru a se răcori. Nu este exclus să dispară – asemenea coacerii pâinii în gospodăriile rurale - o întreagă industrie casnică legată de acest eveniment, când toţi membrii se pregătesc de sărbătorirea Crăciunului.

Sunt sortite dispariţiei – în lipsa unei intervenţii politice speciale – prepararea tradiţională a lactatelor la stână, tehnici de uscare a fructelor, fabricarea de ţuică, palincă, rachiu în cadrul gospodăriilor săteşti, odată cu transformarea stânilor în ferme modernizate, prin introducerea unor norme comunitare prohibitive şi prin introducerea „mărcii înregistrate”. 

Un alt element prezent aici şi ameninţat cu dispariţia – dacă nu cumva acel spirit de conservare, încă viu, al comunităţilor rurale va încerca şi va reuşi o adaptabilitate a practicilor tradiţionale la noile vremuri alimentând, în continuare, vigoarea specificului local – ţine de sărbătorirea Duminicii Mari, a Pogorârii Sfântului Duh, când se sfinţesc toate ierburile. Pe podeaua bisericilor şi caselor se aşterne iarbă sau flori şi frunze de nuc. Gospodarii schimbă între ei pomeni „de sufletul morţilor”, constând din obiecte de vestimentaţie sau de uz casnic, alături de câteva plăcinte cu o lumânare aprinsă[4]. Pare să ne părăsească primul aspect al sărbătorii, în ultimul timp unii gospodari preferând să aşeze în vaze câteva fire de flori şi frunze de nuc, pentru a nu se păta covoarele.

Dacă o parte din bagajul cultural tradiţional rămâne în trecut, locul rămas se înnoieşte – printre altele – cu o serie întreagă de importuri care, deocamdată, fac o notă discordantă ţipătoare în peisajul românesc. Dintre acestea, din ce în ce mai frecvent încep să apară în calendarele şcolare Haloween-ul, o sărbătoare de import care deocamdată s-a suprapus aici mai ales prin coloritul şi ineditul costumaţiei şi mai puţin sau chiar deloc prin semnificaţiile şi rosturile sale.

Simbolul tradiţional, cu multă încărcătură creştină, al Mielului din cadrul sărbătorilor Pascale, este deja înlocuit de iepuraşul catolic, care preia cu această ocazie atribuţiile lui Moş Crăciun.

În februarie îşi mai face simţită prezenţa, deja cu multă autoritate, sărbătoarea îndrăgostiţilor, Valentine's day, care „obligă” majoritatea colectivelor şcolare şi ale căminelor culturale să vină cu un program adecvat. În ultimul timp însă, unii specialişti au atras atenţia asupra faptului că la români există deja o zi a îndrăgostiţilor, la 26 februarie, Dragobetele (specifică Olteniei, sud-vestul României), ceea ce a condus la un alt fenomen curios: o parte a populaţiei este fidelă tradiţiei importate, alta Dragobetelui în timp ce ultima, mai conciliantă, le marchează pe amândouă!

Caracteristicul Mărţişor, purtat în piept odinioară de toată suflarea românească în luna martie, o posibilă „marfă culturală de export” sau element cultural-identitar – aşa cum pentru ruşi este celebră, printre altele, Matrioşka - pierde teren din ce în ce mai mult.

În regiunea Basarabiei ( = R. Moldova), ca urmare a existenţei un timp relativ îndelungat în componenţa Uniunii Sovietice şi-au făcut simţită prezenţa unele obiceiuri importate dar care au prins deja rădăcini destul de viguroase. Dintre acestea, merită făcută o scurtă trimitere la importul din lumea rusească: în cadrul ceremonialului nunţii, se solicită mirilor să se sărute, strigându-se „amar!” (rom.) = „gor'ko!” (rus.). De asemenea, se reţine aici frecvenţa toasturilor caracteristice mediului caucazian[5], în cadrul diverselor reuniuni festive din Moldova ex-sovietică.

Exemple de acest fel ar mai putea continua, toate însă vor naşte o singură întrebare: putem stopa acest proces din ce în ce mai alert în prezent?

Desigur că nu. Cultura populară este un organism viu, care suferă schimbări permanente în colectivitate şi nu depinde, decât foarte puţin, de forţa individuală. Elementele tradiţionale depăşite de beneficiile modernităţii, care vin să le înlocuiască, nu pot subzista doar prin argumentul perpetuării lor strămoşeşti, chiar dacă şcoala – ca principal element de educaţie -, alături de televiziune – element mai mult teoretic – ar depune eforturi supraomeneşti în acest sens. Ceea ce devine de prisos ocupă, în cele mai fericite cazuri, un loc undeva prin podul bunicii sau, frecvent din păcate, doar în vagile amintiri ale acesteia.

O punte de salvare, remarcabilă pentru valorile materiale ale artei populare, este industria artizanatului şi pare a fi un refugiu fericit, în cazul în care aceasta nu intervine cu propriile ajustări, dând naştere la ceea ce numim astăzi kitsch. În acest context, se poate deja vorbi despre producţia de artizanat autentic şi aceea de kitsch. Produsele de artizanat sunt un produs foarte preţuit pe piaţă, devin printre altele un produs asociat industriei turismului în orice ţară.

Pentru a se preveni impietarea specificului local, mulţi meşteri populari autentici sunt şi etnografi autodidacţi, colaborarea acestora cu instituţiile muzeale de profil intrând deja în limitele firescului. Târgurile meşterilor populari organizate de muzeele de etnografie sau de organizaţii meşteşugăreşti, sunt de un colorit aparte, fiecare expozant reprezentându-şi regiunea din care provine prin produsele sale iar publicul, în afară de posibilitatea de a procura ceea ce este perceput ca un „produs exotic”, beneficiază de momente educative şi estetice deosebite.  

De asemenea, un interes aparte îl reprezintă pensiunile turistice care îl introduc pe turist în mediul gospodăriei agricole tradiţionale. Aceste mici oaze devin, în perspectivă, păstrătoarele ideale ale ocupaţiilor şi metodelor de micro-producţie tradiţionale. De observat, în regiunile montane, o anumită predilecţie a turiştilor străini spre pensiunile agro-turistice, acestea devenind un concurent foarte serios instituţiilor hoteliere.

Se poate observa şi în România, un obicei de decorare a curţilor cu piese autentice ale gospodăriei rurale, revalorificate acum graţie unei influenţe Occidentale. Nu mai este o curiozitate să vezi, în curţile satelor, căruţe de lemn împodobite cu ghivece de flori, porţi de lemn sculptate cu motive geometrice şi vegetale tradiţionale, chiupuri ceramice, ornamente cu porumb, usturoi, trofee de vânătoare, blănuri etc.

Este adevărat că în mare parte, prin modalitatea de expunere, nu se respectă normele de conservare aferente, o serie întreagă de materiale fiind ameninţate cu degradarea, pe de altă parte însă, trebuie remarcată o anumită reorientare a gustului estetic al românilor, „lada bunicii” fiind din ce în ce mai mult în centrul atenţiei.

Orice lucru vechi începe să fie apreciat, personalul muzeului, pus în faţa unei piese – chiar destul de frecvent întâlnită – este nevoit adesea să negocieze un preţ de achiziţie. Actele de donaţie de piese de patrimoniu la muzeu, sunt din ce în ce mai puţine.

În ceea ce priveşte formele moderne de supravieţuire ale artei populare, creionate foarte sumar în intervenţia de faţă, trebuie împărtăşită părerea că, acestea mai au nevoie de încurajare şi de consultanţa personalului specializat. Cu această ocazie, multe elemente, astăzi pe cale de dispariţie, pot reînvia şi aduce un profit spiritual şi economic remarcabil. O implicare instituţională notabilă a fost cea a Muzeului Civilizaţiei şi Tehnicii Populare Tradiţionale din Dumbrava Sibiului[6], România, care a valorificat mai multe instalaţii tehnice pe cale de dispariţie[7], de exemplu.

În judeţul Neamţ mai există câteva instalaţii de apă: mori, pive pentru bătut ţesăturile de lână şi gatere care – dacă nu vor putea fi valorificate muzeistic – ar putea fi salvate de o eventuală iniţiativă privată. Beneficiind de potenţialul turistic deosebit al zonei, crearea unui parc special în care vizitatorii să poată vedea aceste instalaţii în funcţiune pare a fi soluţia cea mai fericită.

Festivităţile publice, gen zilele localităţii sau cele prilejuite cu diverse ocazii capătă un farmec aparte atunci când programele sunt inspirate din bagajul spiritual local, reanimându-se cutume, practici, ritualuri şi un tezaur folcloric reprezentativ. Personalul de specialitate trebuie să se regăsească în formula organizatorică, cel puţin cu rol consultativ, evitând riscul de bagatelizare spre care poate duce excesul de zel al unor organizatori neavizaţi, suprasolicitându-se – mai ales – încărcătura simbolistică[8] sau forţându-se prin atipii stridente.

Concluzia cea mai potrivită a constatărilor propuse reflecţiei aici nu poate fi decât una singură, şi anume: în contextul evoluţiei cultural-economice, eforturile de păstrare a tradiţiei populare trebuie să se concentreze asupra formelor autentice, fără a admite alterarea lor.  

             

de Vitalie Josanu

---

[1] Victor Spinei, Aspecte economice şi sociale ale evoluţiei comunităţilor locale din spaţiul est-carpatic în sec. X-XIII, în Hierasus, anuar'78, vol. I, Botoşani,1979, p. 224; Ion Tentiuc, Populaţia din Moldova centrală în secolele XI-XIII, Ed. Helios, Iaşi, 1996, p.72.

[2] Fără a insista prea mult asupra acestui aspect de ordin istoric, se atrage atenţia asupra preponderenţei antroponimelor Ungureanu, Mărgineanu, Ţurcanu, Ardeleanu, Mocanu, toate indicând aceeaşi direcţie de imigrare: Transilvania, vezi şi Rocsana Josanu, Vitalie Josanu, Contribuţii privind evoluţia populaţiei şi a aşezărilor medievale româneşti de la răsăritul ţării Moldovei. Studiu de caz asupra satului Chetrosu, jud. Soroca, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2006, p. 39-49, 63-72.

[3] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p. 138. În satul Humuleşti, locul naşterii marelui povestitor român Ion Creangă, astăzi suburbie a or. Târgu Neamţ (România), în regiunea - sugestiv numită – Bejeni, sunt localnici care şi-au păstrat încă vorba ardelenească a strămoşilor lor, aşezaţi aici încă de prin secolele XVIII-XIX. Un interes aparte, în sensul cristalizării unei culturi locale specifice, cu aportul nemijlocit al elementului românesc din Transilvania, îl reprezintă şi Valea Bistriţei, Elena Florescu, Adolph Chevallier, Valea Bistriţei – tradiţii populare, Piatra Neamţ, 1993, p. 30; Lucia Cireş, Aspecte ale vieţii pastorale în folclorul obiceiurilor din Moldova, în Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei, III, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2003, p. 119-124.

[4] S. Chetrosu, jud. Soroca, Republica Moldova.

[5] Diferite de închinările obişnuite la români, urările de pahar fiind anticipate de câte o naraţie anecdotică, filosofico-moralizatoare. 

[6] Ioan Opriş, Transmuseographia, Ed. Oscar print, Bucureşti, 2000, p. 166-167.

[7] La Muzeul de Istorie şi Etnografie Tg. Neamţ (România), într-un spaţiu special amenajat, sunt expuse o moară de apă, o ştează pentru bătut sumane, un gater de apă şi o presă pentru ulei, cu toate accesoriile, - piese rarisime - constituind un punct de atracţie aparte.

[8] Cazul ramurii de brad – simbolizând „pomul vieţii” – care a depăşit, în Tg. Neamţ, cadrul ritualurilor funerare, pentru a împodobi momentele festive ale oraşului.

Retrospective pentru 2004 – Anul Ştefan cel Mare

                                                                             

„... se ştie, nu au istorie decât popoarele libere. Cele sclave o înlocuiesc cu geografie, sport, muzică, menaj” (eu aş mai adăuga aici şi matematică). Această realitate palpabilă, nu doar pentru mine, m-a marcat, în formularea lui Nicolae Dabija, din Literatura şi Arta, nr. 50 (3094), 16. XII. 2004. Cunoscutul intelectual român, din stânga Prutului, se referea la imixtiunea politicului în şcoala din Basarabia, prin implementarea unui amalgam numit „istorie integrată” în locul istoriei naţionale, de fapt, un grav atentat asupra acestei discipline esenţiale pentru educarea unei naţiuni.

Faptul că românii dintre Prut şi Nistru mai sunt dominaţi, este – din păcate – o realitate recunoscută chiar şi de către liderii comunişti de la Chişinău, însă atât elitele pro (adevăratele elite culturale), cât şi românii din localităţile basarabene, rezistă de fiecare dată deznaţionalizării cu o şi mai mare îndârjire (drept dovadă este şi ultimul sondaj efectuat în zonă, în care peste 30% din populaţie s-au declarat români! – bineînţeles că rezultatul va fi dat publicităţii „ajustat” sau interpretările sale nu vor vedea lumina tiparului). Profesorii de istorie vor accepta, în mare parte – formal – acest dictat, însă majoritatea lor vor înţelege să se prezinte în faţa elevilor tot cu istoria românilor.

Mă bucură faptul că, peste Prut, tinerele generaţii nu mai pot fi minţite, acestea urmând a schimba regimul „democrato” – comunist. Chiar şi ieşirile antiromâneşti pot deveni – şi ajung! – arme de apărare ale basarabenilor. Celebrul, deja, Dicţionar moldovenesc – românesc (în cea mai mare parte este explicativ), al tov. V. Stati, este dovada elocventă că între români şi moldoveni nu poate sta decât semnul egalităţii etnice. Mulţi l-au cumpărat pentru a se distra, alţii pentru a-i „consulta” pe pretinşii „moldoveni” în privinţa unor elucubraţii ale „eruditului” autor. Nimeni însă nu l-a luat în serios (altfel nici nu s-ar putea întrucât filologul şcolit la Moscova îi învaţă pe „moldoveni” că băutura din paharul lor nu se numeşte rachiu, ci solearcă! (p. 278) ori în Basarabia ştie oricine că acest cuvânt – în traducere din rusă – înseamnă motorină; la sîtă nu mai găseşte un termen românesc mai convingător şi o dă pe explicaţii (şi ce explicaţii!): „Pălăria florii-soarelui” (p. 276)! Cred că este suficient pentru a găsi un calificativ potrivit acestei „opere”).

Exemplele pot continua la nesfârşit, vreau să spun doar că românitatea basarabeană creşte şi nu va pieri, chiar dacă Ţara (România) nu s-a arătat întotdeauna dispusă să-şi apere conaţionalii. Unii lideri de opinie de la Chişinău îmi spuneau că preferă să fie lăsaţi în pace decât să li se pună „beţe în roate”, atât din partea autorităţilor centrale bucureştene, cât şi din aceea a unor pretinşi analişti politici, gen Valentin Stan – Laptop.

Care sunt stâlpii de rezistenţă în Basarabia? Pentru cei din dreapta Prutului doar nume simple – din păcate! – precum Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale, etc., etc., etc. De aceea, strategii regimului comunist îi preferă, în atacuri, recunoscând prin aceasta anume sâmburele tare al problemei.

Realitatea zugrăvită de Nicolae Dabija şi reprodusă la începutul articolului de faţă, persistă însă şi în România, adevăr care pe mulţi ne revoltă şi care face să mă îndoiesc de libertatea acestei Ţări.

Anul 2004 s-a încheiat... . La nivel declarativ, acesta era dedicat – dacă vă aduceţi aminte! – memoriei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt; de la trecerea sa în eternitate s-a împlinit o jumătate de mileniu. Unii visători – printre care m-am numărat – au sperat că va fi un an special, nu atât de insipid ca acela dedicat lui I. L. Caragiale (2003).

            Într-o atmosferă de oarecare concurenţă cu guvernul de la Chişinău, Bucureştii anunţau, cu mare tam-tam, alocarea unei sume fabuloase care va fi distribuită judeţelor din Moldova pentru organizarea sărbătorii. Aşa cum este normal la noi (sic!), cea mai mare parte a sumei a fost promisă pentru sfânta burtă a „pişcotarilor”, iar „fărâmele”, pentru destinaţia menită iniţial. Nu s-a ţinut cont de faptul că marele voievod al Ţării Moldovei – pe lângă celelalte calităţi, indiscutabile, pe care le-a avut – s-a remarcat şi ca un mare ctitor de ţară şi de lăcaşuri sfinte. În memoria colectivă, orice ruină, orice edificiu mai vechi este atribuit – adesea în mod eronat – acestui domn.

Mă gândesc să-l compar pe Măria Sa, Ştefan, cu Meşterul Manole, care a trebuit să-şi jertfească o parte din suflet pentru ca zidăria lui să dăinuiască. Implicaţia  sentimentală pe care a avut-o voievodul-ctitor poate fi comparată şi cu aceea a unui ţăran ataşat - până în măduva oaselor - de cocioaba sa, pentru că a fost ridicată cu mâinile şi cu sudoarea frunţii sale. Din acest punct de vedere, ctitoriile ştefaniene sunt adevăratele valori care păstrează şi o parte din sufletul marelui voievod. Iniţierea sau reluarea – anume în acest an – a unor lucrări de cercetare şi restaurare-conservare a acestor monumente, era într-adevăr un gest de preţuire faţă de acela care a ştiut să facă această parte a neamului românesc să-şi ridice fruntea semeţ.

Berea, micii, vorbele goale, posterele, vederile – măsuri pentru justificat banii alocaţi sau lipsa de inspiraţie?! – sunt sterilităţi, lucru de mântuială... poate că însăşi cultura noastră se rezumă la aşa ceva. De fapt, o expoziţie, legată de epoca Ştefan cel Mare, pe care am vernisat-o în oraşul de sub Cetatea Neamţului, a trebuit să aştepte momentul „băutei” (mult apreciat de „personulităţile” locale), venit după o lansare de carte - şi aceasta - în afara temei şi prea puţin documentată (autorul este angajat al Bibliotecii Naţionale – totuşi!).

Instituţiile muzeale şi de cercetare din Moldova s-au descurcat cum au putut, mai mult cu resursele financiare proprii, s-au organizat expoziţii, microSesiuni de Comunicări Ştiinţifice; foarte puţine au reuşit să continue cercetările arheologice la Curţi Domneşti sau biserici. Privirile erau aţintite spre Direcţiile Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional – în fruntea cărora nu sunt plasaţi, întotdeauna, profesionişti, ci clientele – aici, însă, a persistat frica de a nu deranja mai sus, poate că anul va trece neobservat şi... a trecut!

A fost sărbătoarea de la Putna şi ştie oricine la ce s-a rezumat!

Am avut ocazia să particip la unele acţiuni organizate de Institutul de Arheologie Iaşi, Muzeul de Istorie Alexandria, Muzeul Judeţean Vaslui, Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, Colegiul „Ştefan cel Mare” Tg. Neamţ. Cu excepţia Muzeului „Ştefan cel Mare” Vaslui, peste tot s-a vădit dezinteresul pronunţat al Ministerului. Aceste acţiuni se datorează în special dorinţei şi dăruirii organizatorilor. Nu pot să nu remarc aici o frumoasă colaborare la Alexandria între Muzeul local de Istorie, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional, Episcopia Teleormanului şi Filiala Societăţii Române de Numismatică.

Pe plan editorial, pot aprecia doar seria de volume Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004, tipărite cu truda lui Şt. S. Gorovei şi a Mănăstirii Putna.

 Nereuşita publicării unei reviste omagiale sau a unui volum de specialitate comun tuturor instituţiilor de cercetare din Moldova, cu studii rarisime şi mai noi referitoare la această personalitate şi epocă, denotă o dezbinare regretabilă între specialişti. Am sperat că investigaţiile referitoare la epoca Ştefan cel Mare vor fi stimulate mai mult ca niciodată. Degeaba.

În străinătate apar publicaţii (Franz Hayt, Atlas d‘histoire, Bruxelles, 1996; Patrick Mérienne, Atlas mondial du Moyen Âge, Rennes, 1997), conform cărora, în evul mediu timpuriu, teritoriul actual al României era populat de bulgari (Muntenia, Dobrogea, jumătatea sudică a Moldovei) şi maghiari (Transilvania), restul teritoriului este o terra deserta, fără a se menţiona etnia predominantă din regiunile româneşti libere sau din acelea supuse, aşa cum s-a procedat în alte cazuri (avari, croaţi, sârbi, slavi, chazari, pecenegi, turci etc). Mai are cineva curajul să afirme peste hotare că românii sunt cel mai vechi popor al Europei? Occidentul nu ştie... . Ţin să precizez că nu este vina autorilor, care pentru alte epoci vin cu informaţii mai exacte (Cultura Cucuteni, antichitate). Aceştia nu fac politică; după cum s-ar crede, ei au utilizat mai degrabă sursele accesibile, care, în acest caz ei au avut la dispoziţie versiunile maghiară şi bulgară. Cea românească abia de este publicată în revistele de specialitate din ţară, intitulate „anuare” dar – desigur! - fără a respecta periodicitatea.

Revenim la anul „Ştefan cel Mare” şi nu pot trece cu vederea (ne)implicarea mass media, ca factor important de... culturalizare. Este adevărat că nu am stat zi de zi cu ochii la „tembelizor” dar, după cele vizualizate, sunt profund dezamăgit. Putem afirma, fără rezerve, că anul 2004 a fost anul Mutu, anul Electoralelor, anul Holocaustului, anul fiţelor şi vedetelor de carton, anul manelelor etc. Am văzut doar un film Ştefan cel Mare, un documentar (slăbuţ), o dezbatere interesantă cu Constantin Rezachevici despre armele şi evoluţia artileriei, cu referiri directe la epoca ştefaniană şi... o lălăială la „Naşul”, între pictorul Sorin Dumitrescu, regizorul Sergiu Nicolaescu şi istoricul (bun la toate) Adrian Cioroianu, despre personalitatea marelui voievod al Ţării Moldovei.

S-au spus multe şi insignifiante la „Naşul” dar interesul pare să fi căzut pe faptele de aşternut ale Măriei Sale. Primii doi, ca neavizaţi (Sorin Dumitrescu mi s-a părut mult mai documentat dintre toţi cei prezenţi la dezbatere), puteau spune orice dar de la istoricul A. Cioroianu m-am aşteptat la o altă atitudine. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că A. Cioroianu nu este medievist şi mă întreb atunci, ce a căutat acolo, pe cine a reprezentat? Nu insist asupra acestei probleme, privitoare la „desfrâul domnesc”, care are propriile implicaţii justificabile, mult mai adânci, ce ţin nemijlocit de continuitatea dinastică, politica alianţelor matrimoniale, mentalul colectiv medieval, factorul social, rata mortalitaţii infantile etc. dar şi aspectul de faţă putea fi analizat altfel, de către un specialist implicat, astfel ca telespectatorul să nu conchidă – cum s-a şi întâmplat! – că avem şi un „afemeiat” împodobit cu aureola sfinţeniei! Cu tot respectul sincer faţă de dl. A. Cioroianu, dar dacă nu era „în domeniu”, trebuia să refuze invitaţia de participare şi chiar să propună, dând astfel dovadă de eleganţă, alte persoane. Avem, totuşi, medievişti valoroşi.

Faţă de televiziunea publică au fost aşteptări mult mai mari în comparaţie cu posturile tv private. De altfel, TVR1, în ciuda pretenţiilor declarate, nici nu se poate ridica la nivelul unui post naţional propriu-zis. Această constatare transpare cel mai mult din exteriorul graniţelor actuale ale României. Românilor din afară, care au acces la programele televiziunii amintite, le este prezentată o imagine mult deformată a ţării; conform ştirilor prezentate şi a priorităţii genului de informaţii, România este caracterizată de crime, violuri, jafuri, accidente rutiere, fiţe cu „cracii până în gât” şi snobi care încă nu au călcat pe greblă. Programele televiziunii „naţionale” române nu suportă comparaţie cu acelea ale ORT1 (postul public rusesc). La ruşi nu trece o zi fără o emisiune în care să fie rulată o producţie a cinematografiei ruseşti, fără o emisiune în care să se promoveze valorile culturale ruseşti iar ştirile – cu toate rezervele privind comentariile şi interpretarea informaţiilor – sunt cu adevărat de interes. Unii vor spune că ruşii au o cultură naţională bogată, eu voi spune că ei ştiu să o promoveze.

O analiză pertinentă a activităţii TVR1 ar conchide că echipa de la conducerea acestui post dăunează grav intereselor de stat şi imaginii României peste hotare. Divertismente  gen „Surprize, surprize” sau „Iartă-mă”, promovează non-valoarea, educă o naţiune de „looser”-i plângăcioşi şi – în ultimă instanţă – de laşi. Ca plătitori obligaţi de taxe pentru serviciile prestate de acest trust, avem cu toţii dreptul la opinie căci, în cazul de faţă, apelul la butoanele telecomenzii sunt inutile.

 Radio-ul public sau privat constat că s-a implicat la fel de mult la sărbătorirea anului „Ştefan cel Mare”: o bătaie de joc. Reporterii trimişi pe teren erau interesaţi să le treacă ziua: două-trei vorbe – de la specialişti/nespecialişti, nu contează!. Posturile private au fost cele mai dezinteresate. De altfel, PRO TV, filiala Chişinău, se întrece în osanale Partidului cu alte posturi sau ziare antinaţionale din Basarabia (patronul este, totuşi, cetăţean român şi s-a sperat că serviciile oferite de echipa sa acolo vor fi un suflu românesc în plus, atât de necesar).

Presa? Este – din acest punct de vedere – sub orice critică. Putea cel puţin să monitorizeze modul în care sunt organizate festivităţile, cum au fost cheltuiţi banii, câţi s-au alocat, de ce?, dacă nu s-a deturnat destinaţia iniţială a unor sume etc., etc. Tăcere... . A fost un an electoral şi asta le-a ocupat tot timpul! Mojiciile de campanie au fost mai interesante.

Desigur, odată cu debutul localelor s-a cam terminat cu anul Ştefan şi începeau altele.

Am aflat într-o zi că toate şcolile din ţară urmează să marcheze „Ziua Holocaustului” (în special, profesorii de istorie trebuiau să ţină un curs obligatoriu la temă); s-a filmat, l-am văzut pe dl ministru, discuţii, aprecieri, cărţi scoase de amatori (în timp ce problema Holocaustului în România nu este pe deplin elucidată de specialişti). L-am felicitat pe inspector pentru ce s-a făcut dar l-am întrebat, în acelaşi timp, de ce nu a procedat identic în cazul anului „Ştefan cel Mare”; măcar să se ţină câte un curs în fiecare clasă. Mi-a răspuns că s-a conformat unor ordine politice... .

Deşi fiecare dintre aspectele discutate aici mai pot fi completate şi se mai pot adăuga multe alte fenomene, mă opresc aici pentru că nu-mi pot înăbuşi năduful; reproşul pe care-l fac îi vizează pe toţi cei implicaţi, responsabili, ca şi pe mine.

Oare suntem o ţară liberă?

Expoziţia pe care am conceput-o împreună cu dl Costică Asăvoaie şi prezentată la Casa de Cultură „Ion Creangă” din Tg. Neamţ, avea ca punct final o reproducere foto a mormântului lui Ştefan cel Mare (de la Putna); în faţa imaginii era aşezat un trandafir (fără conotaţii politice!) şi un sfeşnic cu lumânare, mai jos chibritele neumblate. Nu am avut niciunul dintre noi sentimentul demnităţii de a aprinde lumânarea. I-am invitat pe cei prezenţi acolo, care se consideră în drept să o facă... .

De Vitalie Josanu.

Cutremur sau “Minesweeper” in Marea Neagra?

Posted on august 5, 2009 by Marius Pop

Un cutremur cu magnitudinea de 5,5 grade pe scara Richter a avut loc în România,  dimineaţă, în jurul orei 10:50. Seismul s-a produs în Marea Neagră, la o adâncime de aproximativ 20 de kilometri. Iniţial, informaţiile privind magnitudinea şi adâncimea acestuia au fost contradictorii, vehiculându-se cifre cuprinse între 5,1 şi 5,8 grade pe scara Richter, respectiv între 10 şi 30 de kilometri adâncime. Ultimele informatii indica o magnitudine de 4,7 – 4,8.  Seismul s-a resimţit atât la Constanţa, cât şi la Bucureşti. De asemenea, mai mulţi locuitori ai oraşelor Brăila, Piteşti, Tulcea, Zimnicea, Focşani, Giurgiu, Galaţi şi chiar Braşov susţin că au simţit cutremurul.

Epicentrul seismului a fost localizat la 41 de kilometri sud-est de oraşul Constanţa şi la 15 kilometri vest de oraşul Mangalia. Mediatizarea lui a urmat imediat. Fapt care era de asteptat. S-au facut aprecieri, au fost luati la intrebari specialisti, s-au tras concluzii. A fost un cutremur de magnitudine joasa. Simplu.

Insa nu atat de insignifiant. Spun asta dintr-un singur motiv. A avut epicentrul in Marea Neagra. Cand am auzit asta mi-am adus imediat aminte de un subiect pe care il comentam in facultate acum un an sau doi. Subiectul era legat de ceea ce se gaseste in Marea Neagra la peste 200 de metrii adancime.

Adancul Marii Negre este un rezervor urias de hidrogen sulfurat, un gaz solubil in apa, care se aprinde in contact cu oxigenul atmosferic si care are o putere calorica mai mare decat cea a gazului metan. In caz de cutremur major, sau in cazul unei interventii umane, acest rezervor de mai multe miliarde de metri cubi, ar putea iesi la suprafata si s-ar putea aprinde instantaneu in contact cu aerul. Ceausescu a vrut sa extraga gazul inflamabil si sa-l foloseasca drept combustibil, dar rusii s-au opus. Uniunea Sovietica era pregatita sa detoneze Marea Neagra in caz de atac NATO, din sud, dinspre Turcia. In ancheta Senatului privind posibilul atac meteorologic asupra Romaniei, in urma caruia se presupune ca au fost dirijate cantitati uriase de vapori de apa din Marea Neagra catre tara noastra, atac in urma caruia ar fi rezultat inundatii catastrofale in ultimii ani in special in Moldova, au fost cooptati si militari romani specialisti in “arme geofizice”. Acestia spun ca a avut loc intr-adevar o agresiune de acest gen si ca asemenea experimente militare sunt foarte periculoase nu numai in sine, ci si din cauza faptului ca ar putea aprinde zacamantul de hidrogen sulfurat din Marea Neagra, cu urmari catastrofale pentru toate tarile riverane.

Prin iunie 2006, Comisia pentru Administratie Publica a Senatului a decis infiintarea unei subcomisii care sa analizeze motivele pentru care pe teritoriul tarii noastre se produc fenomene meteorologice extreme, cum sunt ploile torentiale din ultimii doi ani, ori tornadele. Ancheta a fost solicitata de presedintele comisiei, senatorul PD Dan Carlan, care a invocat “indicii” aparute in discutiile cu specialisti de la Departamentul Antigrindina.

“Ancheta parlamentara solicitata va avea ca obiect cercetarea informatiilor, indiciilor si datelor care pot pune in evidenta o implicare a tehnologiilor umane in generarea fenomenelor meteorologice din perioada iulie-august 2005, din Moldova”, se arata in nota adresata conducerii Senatului. Dan Carlan a precizat ca aceste indicii au aparut in cursul unor discutii din Comisia pentru administratie publica si protectia mediului. La comisie a fost dezbatuta o propunere legislativa privind “interventiile active in atmosfera”, la care au participat specialisti din cadrul Departamentului Antigrindina din Ministerul Agriculturii.

“In contextul acestor discutii au aparut o serie de indicii extrem de consistente, care duc la ideea ca fenomenele meteorologice din vara anului trecut nu au fost doar fenomene naturale, ci, in opinia dansilor, pot fi fenomene meteorologice generate de interventia unor tehnologii. Ceea ce ne-au descris specialistii, ceea ce au vazut ei in cursul masuratorilor de anul trecut, sunt fenomene atipice fata de specificul zonei si perioada anului, una secetoasa in Moldova. Ca sa fiu mai concret, ne-au spus ca au asistat, in opinia lor, la un circuit dirijat al umiditatii din Marea Neagra spre zona Moldovei. Sa stiti ca mi-am asumat riscul de a fi ridicol, dar este un risc ceva mai mic decat cel de a afla asa ceva si a nu intreprinde ceea ce legea ma obliga”, declara la acel moment Dan Carlan.

Pe scurt, comisia ar urma sa lamureasca daca nu cumva este vorba de un razboi meteorologic indreptat asupra tarii noastre ( ideea unui atac meteorologic a fost sustinuta tumultuos de P.R.M., lucru care a impins imediat ipoteza catre zona rizibilului, prin canalele media).

Totusi investigatiile au continuat si a fost cerut ajutorul unor specialisti in domeniu. Printre cei solicitati a fost si col. dr. Emil Strainu, ofiter specializat pe studierea armelor care fac parte din arsenalul a ceea ce in literatura de specialitate se defineste drept “razboiul geofizic”. Emil Strainu este autorul singurei carti in acest domeniu scrisa in limba romana, carte aparuta sub patronajul Academiei de Inalte Studii Militare. Volumul, cu titlul “Razboiul geofizic”, este practic singurul manual romanesc de acest tip. Pe scurt, este vorba despre tehnici de modificare a mediului inconjurator in scopuri militare – de la cutremure si uragne dirijate, la seceta, ploaie sau alte dezechilibre ecologice comandate prin tehnologii neconventionale.

Presa a scris despre aceste arme, mai mult, au fost aratate primele masuri speciale pe care apararea Civila din Romania le-a luat pentru a reduce urmarile catastrofale pe care le pot produce asemenea atacuri asupra tarii noastre. Cu alte cuvinte, nu mai este cazul sa ne ascundem dupa deget, acest tip de arme exista.

URSS voia sa detoneze Marea

Cazul Marii Negre este insa unul mai special. Intr-un interviu pentru ziarul ZIUA, Emil Strainu declara: “De multi ani se stie ca Marea Neagra este un pericol pentru toata Europa de Est, iar Romania, pana in acest moment, cand Senatul a declansat ancheta, nu a facut nimic pentru a se proteja. Da, a fost vorba despre o agresiune meteorologica care a dirijat cantitati mari de apa, evaporata artificial din mare, inspre Romania. Problema este insa mai complicata, deoarece asemenea experimente, pe care nu se stie inca cine le realizeaza, ar putea detona uriasul rezervor de hidrogen sulfurat din adancurile marii. Pe vremea razboiului rece, Uniunea Sovietica avea in vedere producerea unei explozii catastrofale, prin aprinderea hidrogenului sulfurat din Marea Neagra, in cazul unei agresiuni NATO dinspre sud, respectiv Turcia. Ar fi fost solutia finala pentru sovietici, in caz ca alte tipuri de arme ar fi dat gres”, spune Emil Strainu. “Explozia acestei pungi de hidrogen sulfurat este echivalenta celei unei bombe atomice…”

Conform unor cercetari realizate pe parcursul mai multor decenii, adancul Marii Negre este un rezervor urias de hidrogen sulfurat, un gaz solubil in apa, care se aprinde in contact cu oxigenul atmosferic si care are o putere calorica mai mare decat cea a gazului metan. In caz de cutremur major, sau in caz de interventie umana, acest rezervor urias, de mai multe miliarde de metri cubi, ar putea iesi la suprafata si s-ar putea aprinde instantaneu in contact cu aerul.

Intr-o carte tehnica aparuta in Romania in 1967, dupa o traducere din limba rusa, apare la pagina 506, o informatie legata de Marea Neagra: la adancimi mai mari de 150 de metri concentratia de hidrogen sulfurat (H2S) este foarte mare, respectiv de peste 42 centimetri cubi la litru. Stiindu-se ca acest gaz poate fi folosit drept combustibil, ca si gazul metan, in anii ’70 statul roman a verificat informatia, in intentia de a folosi zacamantul in scopuri industriale. Ceausescu a comandat unei societati japoneze o serie de teste. Rezultatele au aratat ca Marea Neagra are un strat de apa sarata adanc de 200 de metri, in care se poate dezvolta viata subacvatica. Acest strat preseaza ca un capac peste o apa de adancime, toxica, imbibata cu hidrogen sulfurat si apa grea, improprie vietii. Japonezii spuneau ca echilibrul dintre apele de suprafata si cele de fund este unul fragil si ca la un cutremur major pot aparea curenti ascendenti care sa aduca gazul inflamabil la suprafata. Lucru extrem de periculos pentru tarile din vecinatatea marii.

Dar cum hidrogenul sulfurat poate fi folosit drept combustibil, asa cum arata si reputatul chimist C.D. Nenitescu in cartea “Chimia Generala”, s-a pus problema valorificarii acestui gaz din adancuri. In 1981, fizicianul Silviu Dragomirescu a inaintat oficialitatilor o cerere de brevet pentru o instalatie care sa extraga hidrogenul sulfurat si apa grea din Marea Neagra, instalatie pe care a gandit-o impreuna cu termoenergeticianul Vladimir Stoenescu.

Rusii nu ne-au dat voie sa folosim hidrogenul sulfurat

Silviu Dragomirescu a oferit in declaratiile sale mai multe detalii: “Am trimis documentatia la Consiliul National pentru Stiinta si Tehnologie. Dosarul a fost preluat de vicepresedintele Groza. Era chiar fiul lui Petru Groza, primul premier comunist din istoria Romaniei. Groza a trimis dosarul Institutului de Cercetari Marine din Constanta, pentru verificarea informatiilor. Seful institutiei, un viceamiral, a trimis prin telex datele la Moscova. Din cate am inteles, era o conventie intre noi si ei privind cercetarile din Marea Neagra. Uimitor insa, rusii au raspuns ca cifrele sunt eronate si ca nu exista hidrogen sulfurat in Marea Neagra, desi tot ei furnizasera anterior primele date despre acest gaz din mare, in cartea “Indrumar matematic si tehnic”, care a aparut in Romania. Era clar ca vecinii de la rasarit nu aveau interesul ca noi sa ne apucam sa exploatam aceste zacaminte. Romania si-ar fi castigat mai multa independenta energetica fata de URSS. In orice caz, povestea a murit si nu am mai indraznit sa mai intervin pe langa oficialitati“, spune Silviu Dragomirescu.

Desigur, fizicianul roman nu stia ca intentiile rusilor de a ne impiedica sa scoatem hidrogenul sulfurat din Pontul Euxin nu aveau la baza interese economice, ci militare. Dupa 1989, fizicianul roman si-a reluat cercetarile. Mai ales dupa ce un grup de americani a facut unele descoperiri arheologice pe fundul Marii Negre, la 150 de metri adancime. Conform ipotezei americane, intr-un trecut indepartat, cu circa 10.000 de ani in urma, Marea Neagra era un lac urias mort, fara nici un fel de viata in el, nivelul lacului fiind cu aproximativ 100 de metri sub cel al Marii Mediterane, de care era despartit de un dig situat in zona Stramtorii Bosfor de astazi. Era o apa asemanatoare cu Marea Moarta din Orientul Apropiat… Malurile acestui lac erau locuite, asa cum arata descoperirile arheologice. In timpul glaciatiunilor, cantitatile mari de apa care au ajuns in Mediterana au presat asupra digului natural care exista in acea vreme intre cele doua mari, si au determinat ruperea acestuia si inundarea Marii Negre cu apa sarata, in zona Bosforului. Asa s-ar explica actualul strat de apa sarata de 200 de metri de deasupra apei otravitoare de dedesubt.

Un urias zacamant de apa grea nefolosit

Silviu Dragomirescu a trimis din nou documentatia, in 1999, de data aceasta la Institutul National de Geologie si Geoecologie Marina. In acelasi an a primit raspunsul din partea institutului, in care se precizeaza ca “apare oportunitatea initierii unor cercetari complexe geologice in acest caz”. Conform planurilor lui Dragomirescu, apa de mare adancime din Marea Neagra, care are o presiune de peste 200 de atmosfere, poate fi captata simplu, prin instalarea unor conducte prin care lichidul se va ridica pe principiul vaselor comunicante. Adusa la mal, aceasta apa intra in instalatia propriu-zisa unde hidrogenul sulfurat este separat de lichid si folosit drept combustibil intr-o termocentrala cu o capacitate de 4000 de Mega Wati. Sau introdus in reteaua de alimentare cu gaz metan a Romaniei.

In termocentrala, din ardere rezulta vapori de apa si sulf. Acesta din urma poate fi folosit in industria chimica. Concomitent se poate separa din apa de mare o cantitate de aproximativ 500 de tone de apa grea, cantitate suficienta pentru alimentarea centralei atomice de la Cernavoda. Fiordurile din Norvegia au zacaminte asemanatoare de hidrogen sulfurat, rezerve pe care norvegienii le folosesc pentru obtinerea apei grele de peste 50 de ani. “Este greu de precizat ceva sigur, dar cantitatea de hidrogen sulfurat ne-ar ajunge pentru a stopa importul de gaz metan din Rusia pe o perioada de cel putin 50 de ani”, este de parere Silviu Dragomirescu. Cea mai buna pozitionare a unei conducte de captare a apei cu hidrogen sulfurat ar fi la 250 de kilometri est de Constanta, dupa cum spune fizicianul, loc unde ar exista una din cele trei gropi de mare adancime ale Marii Negre. Conducta ar trebui sa ajunga la mal, unde intra in instalatia propriu-zisa, dotata cu schimbatoare de ioni pentru separarea sarurilor minerale si care trebuie construita in subteran. Existenta hidrogenului sulfurat in Marea Neagra este explicata de specialisti prin prezenta unei specii de bacterii. In cateva milioane de ani, aceasta cantitate uriasa de gaz ar trebui sa duca la formarea unor noi zacaminte de petrol.

Curent electric din gazul toxic

Paralel cu cercetarile lui Silviu Dragomirescu, Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice si Izotopice (ICSI) din Rm. Valcea a demarat, in anul 2004, un studiu privind oportunitatea dezvoltarii unei platforme integrate de cercetare pentru domeniul pilelor de combustie si a realizarii de combustibili ecologici. Mai precis, se incearca transformarea hidrogenului sulfurat din Marea Neagra in energie electrica prin intermediul unor pile de combustie, o tehnologie noua, inca in studiu in tarile europene, inclusiv la noi. Aceste pile desfac molecula formata din doi atomi de hidrogen si unul de sulf, si transforma hidrogenul in energie electrica.

Vasile Stanciu, directorul stiintific si presedintele consiliului stiintific al institutului: “Propunem ca o activitate viitoare pentru Romania realizarea unei pile de combustie pentru arderea galvanica in situ, in adancuri, a hidrogenului sulfurat din Marea Neagra si experimentarea diferitelor solutii tehnologice pe un stand de emulare a conditiilor marine de mare adancime. Dezvoltarea acestui procedeu va permite obtinerea de energie electrica printr-o tehnologie nu doar nepoluanta ci depoluanta deoarece foloseste drept combustibil un reziduu toxic pentru viata marina. Efectul exploatarii unor centrale cu astfel de pile de combustie va consta in stagnarea si mai apoi reducerea treptata a uriaselor depozite de hidrogen sulfurat cu prelungirea vietii florei si faunei marine, in conditiile in care acestea, conform predictiilor stiintifice actuale, vor disparea complet in urmatorii treizeci de ani.”

Realizarea acestui procedeu de producere a energiei si aplicarea lui la nivelul Marii Negre are mai multe avantaje. In primul rand, combustibilul este ars galvanic sub mare, fara sa necesite extractie, transport, procesare, depozitare, curatare si evita pericolul explodarii in contact cu aerul. In al doilea rand, combustibilul exploatat este hidrogenul sulfurat existent in apa marii, un reziduu care, in urmatorii 30 de ani, se preconizeaza de catre specialisti ca va transforma Marea Neagra in a doua Mare Moarta a lumii. Trei: dupa folosirea hidrogenului din molecula, tehnologia are ca produs secundar sulful coloidal (floare de sulf) care, nefiind solubil, se poate recupera pentru uz industrial, farmaceutic etc.

“Energie alternativa bazata pe arderea hidrogenului este in plina dezvoltare in Europa. In afara de Romania, de rezervele de hidrogen sulfurat sunt preocupate si tarile vecine, respectiv Bulgaria si Turcia. Practic, lucram in echipa. Conform planurilor europene, aceasta tehnologie de energie alternativa bazata pe hidrogen ar trebui sa fie pe deplin functionala pana in anul 2050″, a explicat Vasile Stanciu.

articol realizat pe baza unor articole din ziarul Ziua si The Epoch Times

Sursa: http://www.urbaniulian.ro/2009/08/05/hidrogenul-sulfurat-din-marea-neagra-adevaratul-pericol-in-cazul-unui-cutremur-major/

IMPRESII LA UMBRA MĂNĂSTIRII BISERICANI, JUD. NEAMŢ

Într-o vreme adormită de inerţia autosuficienţei, tentaţia de a trece cu vederea câte vreun monument istoric izolat, cu atât mai mult unele „chetroaie”, fie ele şi scrise, este parcă din ce în ce mai resimţită. Istorici, din categoria celor „de curte” (atoatecunoscători şi doctori „la apelul bocancilor”, pe deasupra) – slavă Domnului! – avem destui. Marea majoritate a acestora însă nu prea se „împiedică” de ele, sunt pricepuţi în toate şi abilitaţi în nimic. Biată armată de strânsură, ale cărei mari strădanii de descâlcire a „negurilor de vreme” se încheie odată cu obţinerea patalamalei. Ar fi interesantă o evidenţă a celor care mai produc după acest prag al „consacrării”.
La nivelul unui judeţ sunt – în cel mai bun caz – relativ puţini iniţiaţi în ştiinţe istorice auxiliare, ceea ce aruncă în braţele uitării numeroase vestigii care mai au de dezvăluit adevăruri nerostite. Nu este vorba doar despre criza acută de arheologi medievişti, la nevoie – mai ales dacă miroase şi a ceva bănuţi – aceştia ajung să fie nu atât supliniţi, cât înlocuiţi cu nonşalanţă de „experţii” preistoricieni, contrar normelor deontologice scrise sau măcar cutumiare.

Se simte o mare lipsă de specialişti în sigilografie, genealogie, epigrafie şi paleografie slavonă, istorici de artă etc. pe care instituţiile de cercetare din judeţ încă nu au fost în stare să-i atragă şi/sau păstreze. Avem însă o explozie remarcabilă de pricepuţi în „turism”, majoritatea, desigur, fără oareşce tangenţe cu domeniul istoriei. La aceştia din urmă, orizontul de cunoştinţe şi aplicabilitate iese în vileag prin multiplele proiecte de dezvoltare turistică locală, în care monumentele istorice lipsesc cu desăvârşire ori, în cel mai bun caz, „sunt şi ele pe acolo, pe undeva”…

Nu este de mirare, prin urmare, faptul că monumentele noastre istorice se pierd cu încetul, fară a lăsa prea multă lume cu dureri de inimă: cele din vetrele istorice ale localităţilor sunt asfixiate de pretenţioase investiţii ale arhitecturii geometrice moderne; cele din afara vetrelor locuite se distrug prin simpla lor părăginire. Cei care îşi răsuflecă mânecile adoptă o strategie cu totul stranie: acordă prioritate infrastructurii din jurul obiectivului „turistic”, aşa cred că îl pun cu adevărat în valoare. Desigur, abia după rezolvarea problemelor de infrastructură… va veni, POATE, şi rândul acestor biete vechituri.
Unul dintre monumentele istorice vitregite, care împărtăşeşte o soartă crudă şi oarecum particulară, este biserica cu hramul „Bunavestire” a Mănăstirii Bisericani. Din păcate, pentru reabilitarea acestui monument istoric şi lăcaş de cult sunt relativ puţine soluţii şi cam greu de pus în practică. Amplasamentul încântă privirile oricărui vizitator. În afară de biserica veche – despre care Lista Monumentelor Istorice şi pisania chirilică de deasupra intrării ne asigură că a fost ridicată în vremea lui Ştefăniţă voievod, nepotul lui Ştefan cel Mare, în anul 1512 (sic!) –, cu un ceas solar pe faţada de sud, în preajmă a mai fost recuperată din braţele părăginirii chilia de piatră a Sf. Chiriac, un vechi sihastru de la obârşia semilegendară a aşezământului monahal.
Pentru amatorii de senzaţii tari, nu pot trece cu vederea poate singurul iconostas din termopan adăpostit într-un paraclis nou-nouţ din apropiere. Mai lipsea tabloul votiv cu aura sfinţeniei în jurul capului actualului patriarh, aşa cum am avut ocazia să-l admir la Mănăstirea Horaiţa din jud. Neamţ şi mă puteam considera împlinit! În acest paraclis nou-nouţ – din cadrul la fel de nou-nouţei mănăstiri, strămutată puţin mai în vale – călugării au mai aşezat o icoană de lemn a Maicii Domnului cu Pruncul, pictură naivă caracteristică sfârşitului de secol XIX, după modelul transilvănean. Despre această icoană, care prezintă marginal şi pe spate o serie de muşcături „cucernice” ale credincioşilor dornici de a-şi însuşi o frântură materială de sfinţenie, monahii susţin că a fost găsită la întemeierea aşezământului într-un trunchi de copac.
Mănăstirea nu face rabat şi de la râvna dotărilor cu „moaşte de sfinţi”: acestea se găsesc în acel paraclis nou-nouţ cu iconostas de termopan iar o altă raclă cu oseminte dezvelite stă deschisă şi în faţa iconostasului bisericii vechi, cu tâmpla încă originală, deşi serios afectată de cari şi neglijenţă. Aceste relicve s-au înmulţit atât de mult în ultima vreme încât ai impresia că lăcaşele noastre de cult se metamorfozează în osuare. Parcă asistăm la o reanimare a vremurilor simoniace din evul mediu, astfel încât firea lucrurilor va readuce spre prosternare pene din aripile vreunui Sfânt Arhanghel.
Una peste alta, obiectivul prezintă destule ingrediente de atracţie turistică, atât pentru pelerinii însetaţi de lumina emanată de obştea monahală, cât şi pentru specialişti. Din păcate, nu se întâmplă tocmai astfel şi aceasta din cauza că monumentul istoric – principalul punct de atracţie, vor să recunoască sfinţiile lor sau nu – se află în incinta Spitalului de Pneumoftiziologie, unde sunt trataţi şi bolnavii de TBC. A fost o decizie diabolică a autorităţilor comuniste de a întina sfânta mănăstire, este o decizie comodă de menţinere a situaţiei de fapt şi din partea actualelor autorităţi. Sunt conştient de faptul că pană vom ajunge la nivelul în care un monument istoric să poată determina o anumită schimbare, va trebui să atingem un nivel corespunzător de educaţie, „de la opincă la vlădică”. Până atunci însă monumentul va avea de suferit, va rămâne izolat şi uitat de lume în ciuda tuturor curiozităţilor pe care le poate dezvălui. Avem nevoie, desigur şi de asemenea unităţi spitaliceşti dar în cazul de faţă – pentru a se ajunge la un consens – ar trebui ridicată problema reprofilării acestui spital într-un sanatoriu sau un spital de boli noncontagioase. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă Română, ca cea mai avută instituţie a României – nu doar spiritual -, dispune de suficiente mijloace financiare pentru a prezenta soluţii convingătoare în favoarea acestui monument istoric şi a multor altora; deocamdată rămâne problema de voinţă. Şi această voinţă este confiscată acum de numeroasele şi arogantele lăcaşuri de cult proaspăt înălţate sau în lucru – cu trimitere directă, probabil, la valorile moralei creştine – a căror posibilităţi actuale de umplere cu enoriaşi solicită urgente şi insistente politici guvernamentale de creştere demografică. Multe dintre aceste noi construcţii sunt ridicate chiar în zona de protecţie a monumentelor istorice şi nu înţeleg cum împarte „mila Domnului” în aşa fel încât, pentru sfântul lăcaş vechi, iniţial, de valoare recunoscută ştiinţific, juridic şi sfinţit de mulţimea rugăciunilor rostite de secole între aceste ziduri, nu ajung banii.
Comparativ cu costurile Bisericii principale noi, ridicată de călugări pe amplasamentul din vale a Mănăstirii Bisericani şi desigur – imensă, aici ar fi nevoie de consolidări a structurii de rezistenţă, schimbarea acoperişului, reparaţii de tencuieli, repararea treptelor spiralice de lemn ale turnului clopotniţă, restaurarea tuturor obiectelor de cult şi a catapetesmei. Speranţe sunt multe însă urechile celor care ar putea auzi ceva sunt bine ceruite cu alte preocupări. Preocupări care – în contextul inundaţiilor din ultima vreme şi nenorocite peste biata lume – rămân animate de cea mai neaşteptată îndărătnicie. Pentru mine a fost de-a dreptul revoltător faptul că Biserica Ortodoxă Română nu s-a numărat în fruntea clasamentului instituţiilor care au adunat ajutoare pentru sinistraţi, culmea e că în chiar plin dezastrul, sfinţiile lor anunţau că se îndatorează cu o sumă imensă pentru ridicarea mult jinduitei Catedrale pentru Mântuirea Neamului. Mai mult, parca nu ar fi suficient, ne anunţă că fiecare familie ar putea contribui la acest proiect cu 50 de lei, astfel încât să nu-şi mai bată capul cu ratele (şi să se concentreze exclusiv la rugăciune, probabil).

Vitalie Josanu

sursa: http://ziarpiatraneamt.ro/impresii-la-umbra-manastirii-bisericani/

http://blogcopy.com - OCHIUL TĂU DE VEGHE

Nu este uşor să-ţi construieşti un blog în lumea mare a internetului şi cu atât mai mult să-l faci căutat, cei care sunt implicaţi îmi pot da dreptate. Pe de altă parte, reuşita în sine, ce presupune multă muncă şi originalitate, este garantată datorită calităţii produselor scoase pe piaţa virtuală. Fiecare autor ţine la creaţiile sale, doreşte ca acestea să fie văzute apreciate şi să fie utile celorlalţi însă respectând unele mici condiţii prevăzute de legislaţia în vigoare privind drepturile de autor. În fond, cine ar putea fi încântat de faptul că în baza produsului său, luat printr-un copy/paste, cineva câştigă mult. Firesc ar fi să câştige ambele părţi, nu?

Programul http://blogcopy.com/ este tocmai soluţia pe care o căutăm pentru monitorizarea utilizatorilor produsului nostru. Acesta vă va ajuta să cunoaşteţi nu doar accesările, ci şi dacă materialul dumneavoastră a fost copiat şi – mai mult decât atât – veţi avea posibilitatea de a afla destinaţia acestuia.   

O VESTE NEMAIPOMENITĂ

Vineri, 17 septembrie 2010, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat în unanimitate, la a doua lectură, legea privind protejarea patrimoniului arheologic. La acest proiect s-a lucrat foarte mult timp, anul în curs însă a fost unul favorabil, graţie căderii neobolşevicilor lui Voronin.
 Proiectul s-a orientat în special pe OG 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic din România, legislaţia şi practica internaţională şi reprezintă o variantă îmbunătăţită faţă de normele juridice româneşti în materie.
Sperăm că în practică, acest proiect îşi va dovedi eficacitatea.
Vorba lui Sergiu Mustaţă - principalul truditor al acestui proiect - "acesta e doar începutul munca de-e abia începe".

OBSERVAŢII JURIDICE LEGATE DE REGIMUL MONUMENTELOR ISTORICE

Declasarea monumentelor istorice

În conformitate cu art. 18 din OG 43/2000 monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice clasate în Lista Monumentelor Istorice sunt înscrise în repertoriul arheologic naţional. Indirect, art. 3 lit. a din Legea 422/2001 – care dă definiţia monumentului istoric – stabileşte că prin acest termen mai trebuie înţeles şi terenul aferent imobilului clasat. Altfel spus, orice intervenţie asupra acestuia se consideră intervenţie asupra monumentului istoric şi fapta neautorizată constituie infracţiune, sancţionată de art. 54 din Legea 422/2001, art. 92 din Legea 182/2000, art. 25 alin. 1 din OG 43/2000 şi art. 217 Cod Penal. Sunt câteva dintre elementele pentru care legiuitorul instituie o metologie de avizare a intervenţiilor la monumentele istorice de către MCCPN sau instituţiile sale deconcentrate. O condiţie obligatorie a avizului – nerespectarea condiţiilor căruia atrage anularea autorizaţiei de construire cf. art. 23 alin. 4 din Legea 422/2001 – este cercetarea arheologică (de cele mai multe ori redusă la cadrul unei supravegheri arheologice, indiferent de importanţa monumentului istoric şi stadiul cercetărilor asupra acestuia). Din păcate, legea nu conferă acest act de autoritate specialiştilor MCCPN.

Prin urmare, în termeni juridici, imobilul clasat nu este doar monument istoric ci şi sit arheologic. În ultima vreme se constată o balanţă mult înclinată în favoarea declasărilor de monumente decât introducerea unora noi şi nu este vorba aici despre o procedură mai simplă cât – probabil – de un consens mai larg. Trecând peste o eventuală analiză a cauzelor degradării monumentelor istorice, am avut ocazia să ridic o problemă la care cei care se ocupă de declasare au ridicat din umeri: Monumentul istoric, terenul aferent acestuia, zona sa de protecţie (100 m de la limita exterioară în municipii şi oraşe, 200 m în mediul rural, 500 m în afara localităţilor, cf. art. 10 din Legea 5/2000 şi art. 59 din Legea 422/2001) sunt perimetre apărate de lege şi supuse cercetării arheologice. Dacă un monument istoric se declasează pentru că nu mai există, a fost ras de pe suprafaţa pământului, acesta este scos automat şi din repertoriul arheologic naţional? De ce totuşi în cazul declasărilor de monumente istorice nu se ţine cont şi de acest aspect, având în vedere că doar descărcarea de sarcină arheologică este actul prin care este anulat regimul de protecţie stabilit anterior şi prin care terenul poate fi redat activităţilor umane curente, vezi art. 5 alin 3 din OG 43/2000?

Clasarea monumentelor istorice

Legiuitorul a instituit reglementări mai mult sau mai puţin clare – în orice caz întotdeauna perfectibile – privind regimul de protecţie a monumentelor istorice, obiective clasate în patrimoniul cultural naţional şi publicate în Lista Monumentelor Istorice. Firesc ar fi ca această listă să cuprindă toate obiectivele ce întrunesc desigur condiţiile de clasare iar în acest sens orice iniţiat poate aduce destule exemple de omisiuni, de la judeţ la judeţ, în funcţie de nivelul de pregătire şi seriozitatea de care a dat dovadă specialistul care a efectuat propunerile de clasare. Din păcate nici măcar termenul de susceptibil nu mai există pentru a se putea interveni în favoarea acestor edificii „scăpate din vedere”. Astfel, una dintre cele mai vechi şcoli din Tg. Neamţ, cartierul Humuleşti, un splendid edificiu neoclasic de sf. de sec. XIX, cu turn – aflat în faţa Bisericii „Sf. Nicolae” unde a fost şcolit Ion Creangă şi aceasta neclasată - a fost practic desfiinţat de constructori. Modificări nepermise au fost executate recent şi asupra unui alt edificiu neoclasic târgnemţean, din primul deceniu al sec. XX, Şcoala româno-israelită, aflat în faţa Şcolii Domneşti (actualmente Muzeul de Istorie şi Etnografie). Au dispărut coloanele de la intrare precum şi frontonul întrucât probabil ridica destule probleme pentru refacerea acoperişului. Dacă intrăm pe tărâmul edificiilor religioase, exemplele curg cu nemiluita. În faţa unor asemenea intervenţii neortodoxe rămânem cu gustul amar al neputinţei. O neputinţă îngăduită de lege şi de cei care – aşa cum recunosc pe la colţuri – „nu au dorit să se încarce cu un mare număr de obiective protejate”, cu tot atâtea probleme.

Un alt element care, în prezent, scapă normelor juridice în vigoare este acela al protejării vetrelor istorice. Pentru medievişti această omisiune este o dramă întrucât se constată arheologic o continuitate a aşezărilor urbane şi adesea rurale din evul mediu până în prezent. O posibilitate accesibilă de delimitare în Planurile Urbanistice Generale a acestor arii ar fi conturul dat de localizarea imobilelor de până la finele sec. XIX. Multe dintre nucleele medievale sunt situate în zone centrale şi ultracentrale ale aşezărilor contemporane, pe terenuri destul de atractive pentru investitori, în ciuda preţurilor destul de ridicate. În perspectivă pierderile se vor constata nu doar în domeniul arheologiei medievale – prin bulversările, adesea necontrolate ale siturilor - ci presupun şi o supraaglomerare până la blocaj a centrului, dată de concentrarea prestatorilor de servicii şi a instituţiilor publice (vezi cazul Bucureştilor), anacronismul şi depersonalizarea mobilierului urban. Din păcate de cele mai multe ori nu se constată la nivelul compartimentelor de arhitectură o concepţie de conservare a zonelor urbane, aferente fiecărei perioade istorice în parte, printr-o tendinţă de dezvoltare polinucleară şi ridicarea periferiilor.

Este adevărat că multe monumente istorice se află în perimetrul vetrelor istorice, însă acestea acoperă suprafeţe limitate datorită zonelor lor de protecţie, cu observaţia că autorităţile publice locale de a face ajustări proprii prin PUG-uri şi PUZ-uri. Lipsa unor forme de protecţie juridică de acest gen a dus la bulversarea unui important sector reprezentând vatra oraşului Târgu Neamţ, cartierul Ţuţuieni, acolo unde s-a descoperit o sobă medievală datată pe baza unei monede în anul 1395 iar în apropiere se află Biserica „Sf. Nicolae” (obiectiv neclasat!), la care a fost preot Gh. Creangă, unchiul marelui povestitor.

Metodologia de evaluare a pagubelor

Este adevărat că monumentele şi siturile arheologice sunt inestimabile, având în vedere că acestea reprezintă legitimaţia istorică a unei naţiuni. Cu toate acestea, în cazul unor agresiuni asupra acestora instanţa trebuie să aibă un oarecare reper care să ajute la stabilirea gravităţii faptei, pentru a fi sancţionată ca atare. Altfel spus, o expertiză care să evalueze prejudiciul produs. Câţiva dintre arheologii experţi care au răspuns solicitării de evaluare a distrugerilor produse unor monumente istorice au avut neplăcuta surpriză de a fi afundaţi într-un şir de calcule – care pe undeva exced domeniul lor principal de pregătire – de la materiale până la costurile de refacere. După o asemenea experienţă, au recunoscut că este o procedură ruptă de realitate şi – în felul în care este concepută – nu poate fi îndeplinită în totalitate de un arheolog. Pe de altă parte, având în faţă exemplul comisiilor zonale, există riscul pierderii unui alt teren în care contribuţia arheologilor este mai mult decât necesară. Un arhitect sau un inginer constructor nu va fi în stare să estimeze cea de a doua componentă valorică, imaterială, a unui monument sau sit arheologic şi anume: valoarea istorică. Între noi fie vorba, valoarea este subiectivă ce poate varia de la specialist la specialist dar aceasta ţine de competenţa arheologului. Pentru a evita riscul anulării reciproce a expertizei oferite independent de doi experţi arheologi într-un singur caz, există soluţia instituirii unor bareme de evaluare, specifice fiecărei categorii de clasare, tezaur sau fond. Altfel spus, expertul trebuie să se pronunţe în termeni precum colaps, precolaps, distrugere remediabilă. În funcţie de categoria de clasare şi starea constatată a imobilului se pot stabili valori standard, de la suma până la suma, o marjă care permite expertului să includă alte elemente precum suprafaţa obiectivului, vechimea, starea de conservare de dinaintea intervenţiei ilegale etc.

Stare imobil	Categorie imobil
	A (tezaur)	B (fond)
colaps
precolaps
Distrugere parţiala